1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ce-aş spune dacă aş fi preşedinte

Ce le-aş spune românilor dacă le-aş fi preşedinte? Dar ce nu le-aş spune! Le-aş descrie starea naţiunii. Le-aş detalia că poziţia strategică a ţării nu e deloc străină de istoria ei. Care trebuie deci asumată integral!

Klaus Iohannis, trecând în revistă garda de onoare, la Cotroceni

Klaus Iohannis, trecând în revistă garda de onoare, la Cotroceni

Le-aş explica de ce, la trei sferturi de veac de la alunecarea în totalitarism a României şi la un sfert de veac de la debarcarea partidului unic, românii n-ar mai trebui să se lase trataţi ca şi cum ar fi copilaşi tutelaţi, ca nişte handicapaţi, incapabili să înţeleagă adevărurile dure ale istoriei proprii.

Le-aş aminti că şi-au ales voluntar apartenenţa la civilizaţia apuseană. Că, profitând de prăbuşirea sistemului comunist, de ale cărui crime orice om de treabă ar trebui să aibă o oroare egală cu dezgustul pe care-l resimte în reacţie la sutele de mii de asasinate ale Holocaustului din România, poporul a optat liber. S-a hotărât în favoarea drumului spre vest, care nu se împacă defel cu vreo formă de antisemitism de felul celui, în recrudescenţă, în alte ţări europene, ori cu antiamericanismul. E drumul anticolectivist către democraţie, spre respectul demnităţii umane, al libertăţilor individuale şi, deci, al principiilor fundamentale ale statului de drept. E o cale antirasistă, antixenofobă, plină de hopuri şi de gropi, e adevărat, dar neîndoielnic mai promiţătoare decât oricare alta, o cale de la care unii, îndeosebi din Rusia, ar vrea şi încearcă să-l abată, un mijloc util fiind, în acest proiect, falsificările istoriei.

Le-aş reliefa că, în acest scop, cozile de topor ale ideologilor Moscovei se pricep de minune să redirecţioneze atenţia generală şi să recicleze harnic varii conspiraţionisme, preluând, din arsenalul doctrinarilor lui Putin, elemente de fascism clerical, inspirate, la rândul lor, din bagajul cuzist şi legionar al României interbelice. În interesul eurasianismului propagat la Kremlin se aplică pretutindeni, nu în ultimul rând în România, un vast program de susţinere a fanatismelor şi extremismelor de stânga şi de dreapta, inclusiv asmuţirea lor mutuală, pe principiul divide et impera.

Le-aş explica de ce, din această perspectivă, era indispensabilă promulgarea legii 217, de vreme ce e un act normativ care semnalizează despărţirea definitivă şi irevocabilă a naţiunii de un fascism nicicând asumat autentic şi exorcizat total, după 1945, ori 1989. În consecinţă, în straturile profunde ale conştiinţei unei naţiuni, cu o memorie istorică serios scindată, acest fascism, recondiţionat de naţional-comunism, continuă să bântuie cu net mai mult elan decât universal detestatul „comunism kominternist”, termen-cod încărcat cu valenţe antisemite, naziste şi legionare.

I-aş chema pe cetăţeni să le ceară istoricilor dedaţi în continuare intoxicărilor (în genul enormităţii identificării evreilor cu bolşevicii) să ne slăbească. Iar celorlalţi să pună umărul la unificarea şi salvarea unei memorii sfârtecate de forme disjuncte, caduce, ultranaţionaliste, în fond antipatriotice, de definire a noţiunii de român. Cu o încăpăţânare demnă de o cauză mai bună, această operaţie e transpusă frecvent maniheist. Cu o stereotipie paranoică e gândită năist, în speţă nu prin incluziune, ci prin excluderea evreilor şi adesea şi a greco-catolicilor sau a altor români din corpul naţiunii şi al istoriei sale. Această fatală abordare implică şi răstălmăcirea reperelor ei veritabile prin sanctificarea unor rinocerizaţi, figuri de regulă complexe, a căror necritică ridicare pe scut desfide valorile democraţiei, riscând să compromită un viitor în libertate.

Le-aş mai spune că, judecând după reacţiile generate de promulgarea ei, legea, departe de a putea fi considerată inutilă, sau pernicioasă, pare a dispune de potenţialul de a se revela, pentru români, de-o importanţă egală cu a decalogului pentru evreii rătăcind în pustie, după sute de ani de sclavie şi-o funestă interiorizare a mentalităţii lor de-atunci, de fiinţe înrobite. Căci, admirabilă la o naţiune mi se pare aderenţa ei la libertate. Tenacitatea în a o apăra. În a-şi asigura, astfel, supravieţuirea. Scop în care decisivă e capacitatea de a învăţa din greşelile trecutului.

Or, dacă aş fi preşedinte, aş nega vehement că România este condamnată să rămână în veac codaşă la acest capitol. Dimpotrivă, i-aş recunoaşte neamului maturitatea şi însuşirea vitală de a se adapta, de a extrage învăţăturile necesare din erorile comise, de a găsi soluţii, de a-şi rearticula strategiile de dezvoltare şi de a-şi ameliora, în consecinţă, instituţiile şi legislaţia, spre a-şi ajusta apărarea în faţa pericolelor interne şi externe, între care figurează şi negaţionismul.

Noţiunea sintetizând aceste operaţiuni de auto-ameliorare naţională ar putea fi „modernizarea”. Un obstacol mare în calea ei ţine de elite şi de capacitatea lor de a conduce. De a descoperi, la timp, în crize, în funcţie de evaluarea unui trecut accidentat şi de un prezent dinamic şi complex, încotro să-şi îndrepte naţiunea, sincronizându-i destinul cu partea orientată, liberă, civilizată a omenirii. La acest capitol a greşit iremediabil o parte din elita interbelică, alegând catastrofala alianţă cu Hitler.

Iată că şi o substanţială parte a elitei actuale tinde să greşească. Prea puţin competentă politic, ea crede, în ecou la talazurile de dejecţii extremist-naţionaliste din ultima vreme, că-şi poate permite indolenţa, laşităţile, tăcerea, sau atitudini ludice. Ori colportarea regretabilă, stupidă, a clişeului comod, dar totalmente fals, conform căruia, în România, pericolul comunist ar fi net mai serios decât riscul fascist. Eroare, comisă la pachet cu perpetuarea mitului conform căruia totalitarismul comunist (conceput adesea, vai, stupid, ca erezie evreiască) ar fi fost „mai rău”. Sau, cel puţin, la fel de rău” ca nazismul, antonescianismul şi legionarismul.

Pentru cei nefamiliarizaţi cu perversul orgoliu al comandantului de la Auschwitz, Höß, cel mândru de eficienţa fără egal a maşinăriei sale de exterminat, chiar şi un test simplu ar spulbera mitul cu pricina. E la îndemâna multora din cei care ar fi nevoiţi să aleagă între a fi evreu, sub Hitler şi aliaţii lui, fără speranţa de-a supravieţui, chiar şi ca bebeluş; sau culac, mic-burghez, sionist ori legionar, ştiind că, dacă nu se lasă recrutat de securişti, riscă, sub Lenin, Stalin, Pauker, Dej, participarea la o loterie din care s-ar putea alege cu un glonţ în ceafă, atrocitatea crimei reeducării la Pitesti, ori, cu ceva noroc, încasarea unor ani grei de Canal, sau 10, 15, 25 de ani de Gulag.

Dar poate un preşedinte, atacat nu o dată pentru originea să etnică şi apartenenţa sa confesională, să spună toate astea? De ce nu, cât timp nu îşi asumă logica extremiştilor, ci destinul său firesc, european şi acţionează în baza legitimităţii sale de şef de stat ales de o majoritate consistentă a românilor? Admit că e posibil să nu-i fie uşor. Dar necesar, spre a-şi face datoria de a-şi orienta naţiunea, este, cu siguranţă.

Ce bine că nu sunt preşedinte! Căci pot, iată, să tac.