1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Ce înseamnă respectarea statului de drept?

În cele din urmă este bine să se ştie: cine pe cine controlează? Preşedintele controlează serviciile secrete sau serviciile îl controlează pe preşedinte?

Au existat în România câteva momente foarte intense de dezbatere constituţională. Unul dintre ele s-a desfăşurat în toamna lui 2009 şi a vizat limitele dreptului unui preşedinte de a desemna un prim-ministru, al doilea a privit participarea la reuniunile Consiliului European şi, în fine, al treilea este cel ale cărui ecouri nu s-au stins încă şi care se referă la raporturile dintre şeful statului şi serviciile de spionaj.

Numitorul comun este preocuparea privitoare la întinderea pe care ar trebui să o aibă puterea preşedintelui. Traian Băsescu, în calitatea lui de preşedinte, a provocat toate aceste dezbateri, exprimând de fiecare dată voinţa de a-şi extinde prerogativele mult dincolo de ceea ce alţi actori politici sau instituţionali erau dispuşi să accepte. Aşadar Traian Băsescu a forţat sistematic limitele Constituţiei şi a contrazis cutumele, căutând mereu lărgirea puterii proprii.

De data aceasta dezbaterea publică are un aspect derutant, căci nu este clar, din prima clipă, care sunt taberele implicate şi cum sunt distribuite punctele de vedere. Este, de pildă, surprinzător să vezi că vechi colaboratori ai preşedintelui îl critică acum cu multă duritate şi cu o lipsă de precauţii greu de imaginat în trecut. Dar şi mai surprinzător este că, deşi se află în opoziţie, aceştia nu profită de şansa care li se oferă pentru a demola candidatura primului-ministru, preferând să-l decredibilizeze pe preşedinte.

Singura explicaţie a acestor poziţii publice este că ele sunt, de fapt, inspirate de serviciile secrete. Mihai Răzvan Ungureanu este acum purtătorul de cuvânt al SIE ca şi Teodor Meleşcanu, orice considerent politic fiind lăsat, pe moment, deoparte. Amândoi au uitat că sunt politicieni angajaţi în campania electorală, manifestând o preocupare de alt ordin. Ei caută să definească mai clar raporturile de putere şi să indice preşedintelui care este linia roşie pe care nu ar fi trebuit să o treacă.

Preşedintele reuşise să înfrângă voinţa Parlamentului, numind un prim-ministru fără să ţină seama de opinia grupurilor politice (de două ori la rând), reuşise să treacă peste voinţa premierului, interzicându-i accesul la reuniunile Consiliului European, dar s-a lovit, în final, de serviciile secrete.

Aceste discuţii cu relevanţă constituţională au fost prea mult bruiate de simpatii şi antipatii politice. În trecut i s-au iertat preşedintelui multe excese în virtutea simpatiei de care se bucura, iar astăzi, apare riscul ca valoarea afirmaţiilor sale să fie minimalizată din motive de antipatie. La fel ca în povestea ”Petrică şi lupu”, preşedintele care a abuzat mereu de prerogativele sale, ar putea să aibă şi el o dată dreptate, dar nu mai este crezut.

Ar trebui însă să circumscriem cu grijă adevărul declaraţiilor sale. Nu avem posibilitatea de a verifica dacă Victor Ponta a fost sau nu magistrat-ofiţer acoperit, iar problema legalităţii unei astfel de situaţii pare să fie extrem de controversată. Legislaţia românească, ca în multe alte domenii, a fost contradictorie şi imprecisă, încât este greu de formulat un verdict categoric şi, probabil, că şi o instanţă de judecată ar avea mari dificultăţi. Am văzut ce confuzii a putut genera, de exemplu, legislaţia anticorupţie în cazul lui Mircea Diaconu.

În al doilea rând, dacă motivaţiile preşedintelui nu au fost curate şi dacă au urmărit un scop partizan, serviciile de informaţii dobândesc un ascendent foarte puternic. Mihai Răzvan Ungureanu se exprimă, de altfel, pe un ton sever şi total dezinhibat, care arată cât de mult a pierdut preşedintele: ”Serviciile sunt puse în gardă că beneficiarii pot folosi subiecte sensibile pentru propriul piedestal politic. Cea ameninţată să dispară este încrederea. Încrederea pe care serviciul o are într-un beneficiar legal scade dramatic într-un astfel de scandal. Riscul este ca beneficiarul legal, excesiv de liber şi cam iresponsabil politic, să nu primească informaţie suficientă pentru a-l orienta în decizia strategică”. (ziare.com)

Cu toate acestea, punând speţa între paranteze, rămâne situaţia de principiu. Dacă preşedintele de republică (oricare ar fi acesta) cere serviciilor anumite amănunte, inclusiv numele unui agent, şi dacă oferă motive temeinice în susţinerea cererii sale, sunt serviciile obligate să răspundă? MRU pretinde că nu, argumentând că nu ar exista nicio precizare legală expresă. Chiar dacă ar fi aşa, preşedintele ca şef al întregului sistem de apărare şi siguranţă naţională ar trebui, din motive de coerenţă constituţională, să aibă acces la informaţiile cerute. De asemenea, comisiile parlamentare special insituite ar fi la rândul lor în drept să primească anumite răspunsuri, căci altfel rolul lor de supraveghere nu ar putea fi îndeplinit.

Admitem că, în anumite circumstanţe, serviciile sunt în drept să refuze o solicitare, dar important este să se ştie care sunt cu adevărat raporturile constituţionale dintre servicii şi şeful statului şi cine controlează, în definitiv, pe cine. Nu poate exista o relaţie orizontală de suveranitate egală, ci numai una de strictă ierarhie.

Aşa după cum bine vedem, statul român funcţionează într-un sistem legal imprecis, lacunar şi adesea contradictoriu, ceea ce ridică o întrebare de o gravitate fără egal. Ce înseamnă, în aceste condiţii, respectarea statului de drept?