Ce şanse are un partid nou în România

Partidul Uniunea pentru Reconstrucţia României, nu a figurat niciodată în sondajele de opinie privind intenţiile de vot ale românilor. De asemenea n-a apărut niciodată la o emisiune politică de televiziune. Singurul loc în care poate fi găsit este Internetul. Cu toate acestea el a reuşit să atragă atenţia pentru că, recent, actorul Victor Rebenciuc s-a înscris în URR, argumentînd că e vorba de o ofertă a tinerei generaţii necorupte de anii de comunism şi care ar fi singura capabilă să primenească scena politică românească. Recent pe urmele lui Victor Rebenciuc, Gabriel Liiceanu şi-a manifestat simpatia fata de acest partid, care, în opinia sa, ar aduce pe scena politică românească un suflu de pragmatism pe un fond de gîndire liberală autentică. În sfîrşit la Convenţia Naţională a acestei grupări au fost invitaţi şi Andrei Pleşu şi Horia Roman Paptapievici.

Concentrarea aceasta de nume cu rezonanţă este de fapt prima victorie mediatică a noii grupări politice. Nu este de altfel prima dată cînd apariţia unei formaţiuni politice noi încearcă să-şi faca loc atrăgînd personalităţi respectate ale vieţii culturale şi publice din România. Nevoia unei primeniri s-a manifestat înca de prin 1995 cînd în zona dreptei şi-a făcut apariţia Alternativa pentru România, o formaţiune care se dorea altceva decît toate grupările existente şi care se plasa la dreapta, dar în opoziţie cu partidele istorice pe care le considera vetuste. Iniţiatorii ei au început la fel ca URR, formulînd invitaţii în primul rînd către personalităţi puternice cu un profil proeminent ca Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleşu. Succesul, relativ, a fost imediat într-o zonă a minorităţii intelectuale şi liberale, dar inexistent în zonele populare ale societăţii. Astăzi URR pare la rîndul său că îşi alege ca ţintă o zonă restrînsa şi că, vorbind în termenii pieţei, se defineşte ca un partid de nişă.

Foarte multă lume din România, declară astăzi că vrea o primenire. Unii cred că acest lucru este posibil prin adoptarea votului uninominal, alţii, mai radicali, prin apariţia unor partide neîntinate ale tinerei generaţii. Dar toată lumea aspiră la ceva nou, la o clasă politică mai inteligentă, mai devotată interesului public, mai relaxată şi mai practică. Dificultatea pare să fie însă aceea a spargerii monopolului partidelor consacrate şi a intrării pe piaţa politică. Pentru că în politica pare să fie la fel ca în economia românească, care nu este una de piaţă funcţională: se intră pe piaţă greu şi se iese de asemenea greu pentru că nu se aplică o lege sau o regulă politică a falimentului. Pînă şi PNL şi PD au probleme mari cu înregistrarea noii alianţe, darămite o grupare fără structuri puternice şi mai ales fără nici un suport mediatic.

Se pare aşadar că intrarea pe piaţă a unui nou partid nu s-ar putea face decît prin ocolirea regulilor consacrate, prin adoptarea unor procedee noi şi surprinzătoare cum ar fi de pildă misionarismul politic. Dacă nu ai acces la radio şi la televizor nu îţi rămîne decît să mergi din casă în casă. La fel cum fac misionarii neoprotestanţi americani, care opresc oamenii pe stradă, bat la uşi şi la capătul acestei acţiuni harnice şi nu lipsite de eşecuri şi riscuri se aleg cu o recoltă destul bogată, în ciuda faptului că piaţa religioasă din România este şi ea dominată de bisericile mari tradiţionale.

Se pare însă că politicienii din România fie ei bătrîni sau tineri, corupţi sau necorupţi nu au deloc vocaţia misionarismului şi de obicei le vine greu să vorbească pe limba majorităţilor largi fără să cadă în exaltări naţionaliste. Dar dacă artele sau filosofia pretind o elită iniţiată, politica are nevoie de publicul cel mai larg cu putinţă.