Cazul Wulff şi unele chestiuni de fond

Anterior tot ea afirmase că o eventuală demisie a şefului statului ar trebui să antreneze declanşarea de alegeri anticipate, o poziţie, pe care Sigmar Gabriel, şeful ei şi al partidului social-democrat, principala formaţiune a opoziţiei, a respins-o. Dincolo de aceste jocuri politice, cazul Wulff ridică şi probleme principiale.

În ciuda dorinţei partidelor guvernamentale, noul an nu i-a adus lui Christian Wulff speratul respiro. Preşedintele Germaniei se confruntă în continuare cu cereri tot mai presante de a-şi da demisia.

Chiar dacă Wulff pare hotărât să-i lase pe solicitanţii demisiei sale să „fiarbă în suc propriu”, în aşteptarea intrării în scenă a unei binefăcătoare „amnezii”, e puţin probabil ca presiunile să înceteze.

Fiindcă imaginea şefului statului german s-a deteriorat între timp într-un mod virtual ireparabil. Iar cazul său a devenit de mult un dosar deopotrivă politic şi mediatic, care nu mai poate fi închis cu una cu două şi cu atât mai puţin la ordinul cancelarului.

În plus, presa germană continuă, aproape integral, să-i fie ostilă. Încât e clar că preşedintele Wulff nu va avea şansa de a fi lăsat în pace ca să se dea uitării întregul scandal, şansă pe care mizează şi el, şi partidele guvernamentale ce au refuzat săptămâni în şir, să-i retragă sprijinul politic.

Întrebări de principiu şi calcule politice

Se pun, în context mai multe probleme. E oare Wulff realmente vinovat? Sau este mai degrabă victima unei campanii de presă, alimentate de interesele unei opoziţii de stânga care ştie bine că debarcarea şefului statului ar constitui un aprig vot de blam pentru cancelarul Merkel?

În fond, şefa executivului de la Berlin a fost cea, la iniţiativa şi cu susţinerea masivă a căreia Wulff s-a văzut propulsat în funcţia supremă. După ce, în dosarul Wulff, liderul partidului social-democrat german, principala formaţiune din opoziţia de stânga, s-a hotărât să-şi dezavueze propriul secretar-general, refuzând ideea decretării de alegeri anticipate pentru cazul demisiei preşedintelui, Merkel are, teoretic, cale liberă.

Ea ar putea fi cu atât mai tentată să facă uz de ea cu cât popularitatea preşedintelui s-a erodat galopant, după ce a devenit clar că Wulff şi soţia lui s-au dovedit prea ispitiţi de avantaje materiale mărunte şi prea puţini capabili să-şi pună sufletul pe masă şi să-şi recunoască, fără rezervă, greşelile.

Se ştie că Merkel e foarte sensibilă la argumentul popularităţii. Cancelara doreşte să se vadă realeasă în funcţia executivă supremă şi a renunţat în trecut la varii poziţii conservatoare, aparent sacrosancte, precum aderenţa la industria nucleară, pentru a nu-şi compromite şansa electorală.

Dar menţinerea la cârmă a şefei executivului berlinez şi a preşedintelui constituie doar un aspect, mai degrabă superficial, al chestiunii. Net mai importante sunt întrebările de fond, vizând bunăoară modul în care presa şi opinia publică îi tratează pe oamenii politici intraţi pe drept, sau pe nedrept, în colimatorul jurnaliştilor de investigaţie.

Drepturi şi libertăţi

Libertatea de opinie este, se ştie, un drept constitutiv al oamenilor societăţilor deschise. Iar dreptul la sferă privată a politicienilor ar trebui, într-o democraţie, să fie limitat de dreptul cetăţenilor, mai important, la informare.

Acestea fiind spuse, e limpede totuşi că nici oamenii politici n-ar trebui să reprezinte o specie de fiinţe „proscrise”, pe care să le poată vâna oricine, la orice oră din zi şi din noapte. Preşedintele Germaniei nu face excepţie. Şi Christian Wulff are drepturi inalienabile.

Spre a se apăra, Wulff şi-a luat un avocat specializat în confruntarea cu presa, o meserie relativ nouă în jurisprudenţă, dar plină, iată, de un mare viitor. Acest avocat are de lucru până peste cap, dar nu pentru că massmedia ar fi declanşat o campanie de presă contra unui mieluşel nevinovat, numai bun de sacrificat.

Contradicţii nerezolvate

În fond Wulff însuşi şi-a admis şi regretat, aparent spăşit, greşelile, în interviul său televizat realizat imediat după anul nou cu doi ziarişti aleşi pe sprânceană, din partea cărora n-a avut a se aştepta la întrebări realmente incomode.

Dar şeful statului german ar fi făcut bine să accepte discuţii fără nici un fel de oprelişti cu presa. Apoi, tot el, a creat o impresie deplorabilă când, la numai câteva zile după acest interviu, le-a declarat, impenitent, subalternilor săi de la palatul Belvedere, că se aşteaptă ca „furtuna de oţel” să treacă, iar întreaga tărăşenie „să fie dată uitării în răstimp de un an”.

În context, Wulff a recurs din nou, ca în mesajele de intimidare transmise ziariştilor în trecut, la un limbaj marţial, folosind controversata sintagmă „furtună de oţel”, extrasă din titlul primului volum al lui Ernst Jünger. O carte considerată precursoare a nazismului.

Mult mai grav este faptul că Wulff e departe de a-şi fi asumat realmente sfatul „transparenţei totale”, pe care propriul său avocat afirmă că i l-ar fi dat. El a refuzat de pildă să dea publicităţii mesajele, în continuare controversate, pe care le-a lăsat în căsuţele vocale ale unui redactor şef şi editor înaintea apariţiei primului articol privind dubiosul său credit privat, în valoare de o jumătate de milion de euro.

În cine să te mai încrezi

Aceste mesaje sunt importante în măsura în care clarifică dacă preşedintele a spus, ori ba, întregul adevăr şi adevărul gol-goluţ, când a afirmat că n-ar fi încercat să pună căluş relatărilor critice de presă, ci doar "să le amâne".

Întrucât discuţiile telefonice au fost particulare, divulgarea conţinutului lor ar constitui, conform lui Wulff, o violare flagrantă a dreptului la confidenţialitatea lor şi a cutumelor civilizaţiei.

Dar, cum se poate oare împăca transparenţa totală necesară, vădit, restabilirii încrederii germanilor în preşedintele lor, cu incapacitatea şefului statului de a i se conforma?

În aceste condiţii, compasiunea pe care le-o stârneşte unora Christian Wulff, care, în fond, n-a furat fără jenă, ca atâţia alţii, din banul public, e de înţeles.

Cu toate acestea, imaginea preşedintelui va continua, din păcate, să aibă de suferit. Şi odată cu ea şi demnitatea unei funcţii care, deşi onorifică şi reprezentativă, rămâne vitală pentru o societate care nu suferă de un exces, ci de o carenţă serioasă de repere morale.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident