”Cazul Radu Călin Cristea”, solitarul preşedinte al României şi înnoirea ţării

România este o ţară în convalescenţă. Nu trebuie căutate prea mult simptomele îndelungatei boli care macină corpul social şi politic românesc. E suficientă o sumară privire aruncată revoltătoarelor interceptări fără mandat judecătoresc ale convorbirilor telefonice ale ziariştilor români, de către procurori, a căror treabă ar trebui să fie detectarea marilor corupţi şi nu monitorizarea clandestină a celor care-i dau în vileag.

Edificatoare e şi prezenţa în Consiliul Superior al Magistraturii a unor indivizi compromişi, în fruntea cărora se lăfăie un oarecare Picioruş, un secretar-general adjunct al CSM prin intermediul căruia a debutat martiriul în tribunalele ceauşiste şi în beciurile securităţii rezervat acum 2 decenii poetului şi inginerului Gheorghe Ursu, una din victimele cele mai notorii ale totalitarismului românesc.

In fine, un limbaj la fel de clar, amintindu-ne că România e încă departe de însănătoşire ne vorbeşte din scandaloasele luări de poziţie ale lui Radu Timofte. In calitatea sa de şef al SRI, omul pus de fostul partid-stat în fruntea serviciilor secrete româneşti şi-a permis, fie şi indirect, să-şi dezavueze, culmea, preşedintele, refuzând să abandoneze controlul său absolut asupra arhivelor fostei poliţii politice comuniste, deşi Traian Băsescu îi oferise o soluţie dintre cele mai elegante şi echilibrate. Rezolvarea propusă de preşedinte ar fi ţinut seama de interesele serviciilor secrete. Dar ea ar fi deschis şi accesul firesc şi necesar al societăţii civile la controlarea fabricii de venin a securităţii, care continuă să otrăvească societatea românească, sugrumându-i în faşă orice veritabilă şi temeinică tentativă de reformă, de pildă a justiţiei, domeniu cheie pentru modernizarea, redresarea şi integrarea europeană a ţării. In schimb, poate pentru a-şi justifica menţinerea în post şi a amuţi cererile fireşti de demitere a funcţionarilor SRI compromişi, Timofte a evocat la un moment dat prezumtive "atentate" împotriva şefului statului. După care şi-a mai dat în petec odată, anunţând plasarea sub urmărire a unor presupuşi spioni printre ziariştii români, fără ca vreunul din misterioşii suspecţi să fi fost pus oficial sub acuzare.

La fel sau poate şi mai grave rămân semnele de întrebare planând asupra parlamentului României, a probabilelor fraude electorale care i-au deturnat menirea de a reprezenta fidel voinţa şi opţiunile naţiunii române, a manierei în care, încălcându-se legea, s-au propulsat în fruntea forului legislativ politicienii opoziţiei pesediste.

Pe acest fundal un nou scandal implicând un ziarist tinde să discrediteze, ca la comandă, instituţia prezidenţială, singura publică, din România, care se bucură deopotrivă de o legitimitate incontestabilă şi de o la fel de consistentă credibilitate democratică.

Prezumtiva ofertă adresată fostului ziarist de la Europa Liberă, Radu Călin Cristea, de a prelua conducerea televiziunii publice ridică la rândul ei numeroase semne de întrebare. Prima se referă la eventualitatea ca preşedinţia să fi încălcat legea şi să se fi amestecat în treburile massmediei publice peste capul parlamentului. Purtătoarea de cuvânt a lui Traian Băsescu , Adriana Săftoiu, a respins categoric această acuză. La fel şi preşedintele însuşi. Putem să-i credem, sau nu. Dar şi în cazul preşedintelui ar trebui să funcţioneze prezumţia de nevinovăţie.

A doua întrebare priveşte modalitatea prin care a ajuns în mâna unor terţi presupusul mesaj electronic, trimis de Radu Călin Cristea, care, din lipsă de competenţă managerială, refuza aşa-zisa propunere de a trece la cârma tvr. Inutil de subliniat că aceşti terţi nu s-au arătat câtuşi de puţin dezinteresaţi să dea publicităţii informaţii de natură să lezeze masiv imaginea preşedinţiei. Care din motive ce-ar trebui elucidate şi ele, nu se bucură deloc de intervalul de graţie firesc de 100 de zile debutând odată cu învestitura.

Cum a transpirat aşadar mesajul, dacă e-mailul împricinat e autentic? Să fi fost pus şi Radu Călin Cristea sub supravegherea serviciilor secrete? In condiţiile date, nimic din nefericire nu poate exclude această ipoteză, deşi e posibil ca întregul scandal să nu fie până la urmă decât consecinţa unor orgolii inflamate, a unor vanităţi umflate sau, mai probabil, a unor indiscreţii involuntare. O furtună, deci, într-un pahar cu apă nedat pe gât de un ziarist care numai infatuat nu pare a fi?

Clar e că problema nu e nici Traian Băsescu, nici consilierii săi şi cu atât mai puţin Radu Călin Cristea, care s-a declarat şocat şi a susţinut poziţia preşedintelui chiar dacă nu se înţelege de ce anumite chestiuni delicate se dezbat în mesaje electronice, nicicând la adăpost de cooperativa ochiul şi urechea. E limpede, concomitent, că România continuă să fie bolnavă. Şi că leacul în care românii şi-au investit toate speranţele prin alegerile din toamna anului trecut întârzie să funcţioneze. Tămăduirea n-o poate aduce decât reforma democratică profundă, lupta la sânge împotriva corupţiei şi îndepărtarea din posturi cheie a reprezentanţilor mafiei securisto-nomenclaturiste care a dominat şi blocat România postceauşistă din 1990 încoace. Preşedintele a promis o restructurare de amploare şi nimic nu indică deocamdată că Traian Băsesscu şi-ar fi abandonat intenţia de a-şi asuma sarcina imensă şi stringentă de a curăţa în fine grajdurile lui Augias. Dar herculeana misiune e în pericol. Câtă vreme pârghiile unor instituţii publice de interes strategic, precum televiziunea publică, ori serviciile secrete rămân la cheremul unor clienţi aserviţi intereselor fostului partid-stat.

Dată fiind jalnica prestaţie, una eminamente antidemocratică, a TVR şi a postului de radio public, care s-au pliat total, înainte de alegeri, intereselor puterii pesediste, e firesc ca soarta lor să intre în atenţia preşedintelui. La fel de normal e ca Băsescu s-o discute cu experţi pricepuţi şi oneşti precum Radu Călin Cristea. Ori ca preşedintele să caute un înlocuitor mai apt să conducă serviciile secrete indiferent cât de util s-ar fi dovedit ele în lupta antiteroristă, şi câtă satisfacţie ar fi iscat SRI-ul peste ocean.

Credibilitatea şi legitimitatea unică de care se bucură şeful statului nu-i dau dreptul, fireşte, să adopte măsuri situate în afara legalităţii. Democraţia nu se poate construi cu mijloace opuse ei. Dar pentru ca sultanismul şi imixtiunile politice ilegale să dispară e nevoie de un măturoi de fier. Traian Băsescu are nu doar dreptul, ci, dată fiind voinţa naţiunii exprimată net în alegeri are chiar datoria de a se folosi la maximum de prerogativele sale executive permise de constituţie pentru a edifica instituţii publice puternice şi legitime. Altminteri preşedintele ar împărtăşi până la urmă eşecul lamentabil al unui Emil Constantinescu, ajuns, după 4 ani de mandat să admită ruşinat că l-au învins "structurile". Naufragiul, şi în acest caz, n-ar fi doar al actualului şef al statului. Ci, mult mai grav, al României.

Deocamdată preşedintele e mult prea singur. Atacurile în trombă împotriva lui urmăresc tocmai scopul de a menţine preşedinţia izolată de celelalte instituţii publice, de puterea judecătorească, legislativă şi de cea guvernamentală, de a-l lega pe Băsescu la mâini şi la picioare şi de a salvgarda astfel statul mafiot creat înlăuntrul statului românesc. Dacă până acum i se poate reproşa preşedintelui cu adevărat vreo eroare gravă de calcul, e necontracararea din capul locului a acestei scheme de atac, în speţă reticenţa inexlicabilă din debutul său de mandat de a decreta alegeri anticipate. Doar ele ar fi mântuit parlamentul şi guvernul de riscul oricărui şantaj, ducând la constituirea unui for legislativ şi a unui cabinet deopotrivă autentic reprezentative, credibile şi capabile să susţină cursul prezidenţial al înnoirii ţării.