1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Cazul Lukoil şi primele semne locale ale „războiului rece”

Marea problemă este că „democraţia” şi „bunăstarea” riscă să o ia pe căi diferite şi să creeze conflicte puternice chiar în sânul societăţilor europene.

Relaţia cu Rusia pare să fie cea mai importantă problemă a Europei. La prima vedere sunt multe alte chestiuni care afectează mai direct viaţa ţărilor comunitare, cum ar fi perspectiva unei noi recesiuni, şomajul tinerilor, migraţia săracilor, răspândirea euroscepticismului etc. Dar toate acestea sunt dificultăţi de administrare şi nu probleme care ţin de chiar miezul intim al ideilor politice ce strâng ţările europene laolaltă. Relaţia cu Rusia, în schimb, provoacă chiar miezul ideologiei democratice.

Am văzut de la bun început că dilema diplomaţiei europene ţine de ambivalenţa sancţiunilor care ar trebui aplicate Rusiei. Pe de o parte, ele au o funcţie strategică, aceea de a conserva supremaţia forţelor occidentale, pe de alta, atacă bunăstarea societăţilor europene prin consecinţele lor economice indirecte. Dar această dilemă este mult mai importantă decât se crede, căci ea pune la încercare chiar ideea potrivit căreia democraţia şi bunăstarea sunt feţe ale aceleaşi realităţi. Nu există discurs politic major care să nu pună împreună democraţia şi prosperitatea, în chipuri care le-a făcut să pară indisociabile. De altfel, din momentul în care comunismul a căzut, teleologia marxistă şi-a pierdut complet puterea (inclusiv sau mai ales în occidentul european) creând o puternică presiune asupra prezentului şi politicilor imediate. A devenit de la sine înţeles că scopul central al politicii democratice nu poate fi altul decât asigurarea prosperităţii imediate, acum şi aici, şi nu într-un viitor iminent şi mereu amânat. În acelaşi timp s-a produs la nivelul discursului politic o deplasare de accent: dacă înaintea căderii ”cortinei de fier” se insista pe tema libertăţii, ulterior s-a vorbit tot mai mult despre prosperitate. Este aşadar mai mult decât o problemă a balanţelor comerciale şi a PIB-ului, deşi nici aceasta nu ar trebui minimalizată.

Guvernele europene sunt prinse între exigenţa de a susţine idealul libertăţilor democratice, arătându-se severe faţă de Rusia, şi nevoia de a răspunde corului dezarticulat, dar extrem de sonor şi imperios, al revendicărilor sociale. Problema este, aşa cum am arătat mai sus, că democraţia şi bunăstarea riscă să o ia pe căi diferite şi să creeze conflicte puternice în chiar sânul societăţilor europene. S-a spus de multe ori că pragmatismul conciliant faţă de Rusia ar reprezenta o trădare a idealului democratic. În această perspectivă, Ucraina ar fi o problemă esenţialmente europeană, căci nimic nu ar defini mai bine ideea de Europa decât idealul libertăţilor (vezi discursul de pe Maidan-ul din Kiev al filosofului Bernard-Henri Lévy).

Un analist din România, bine ancorat în opţiunile atlantiste, pune la rândul său noii diplomaţii europene, reprezentate de Federica Mogherini, întrebări incomode. ”Vor continua sancţiunile? Le va înăspri sau le va atenua? Va căuta să asume un rol central al Uniunii Europene în soluţionarea crizei sau se va distanţa cu discreţie de conflictul din estul Ucrainei? Ce se va întâmpla cu programul semi-ratat al Parteneriatului Estic, lansat în 2009 de suedezul Bildt şi polonezul Sikorski, doi miniştri de externe foarte experimentaţi, ambii ieşiţi pentru moment din scena diplomaţiei europene? ” (Valentin Naumescu, Contributors)

Dar realitatea economică de zi cu zi şi de fapt chiar exigenţele însele ale democraţiilor electorale au tins să modereze idealismul şi să-l confrunte cu situaţia şomajului în creştere şi riscul tot mai alarmant al unei noi recesiuni.

Scandalul Lukoil care tulbură azi politica de la Bucureşti este o excelentă ilustrare a problemei pe care o pune relaţia cu Răsăritul. Aici, la limita politică dintre Occident şi Rusia, cazul Lukoil seamnănă cu ciocnirile accidentale dintre patrulele de frontieră din timpul războiului rece. Autorităţile judiciare de la Bucureşti au acuzat compania rusească de evaziune fiscală şi au pus sechestru pe proprietăţile ei. În replică, ruşii au ameninţat că închid compania şi lasă pe drumuri vreo 2000 de persoane tocmai acum în plină campanie electorală. Primul-ministru, speriat, evident, de o asemena eventualitate a sugerat procurorilor să renunţe la durităţi şi să ridice sechestrul. Preşedintele, în schimb, a intervenit în dispută ameninţându-i pe ruşi cu naţionalizarea companiei.

Dar, în linii mari, disputa se dă între pragmaticii care sunt dispuşi să facă ruşilor concesii din motive sociale şi electorale, aşa cum s-a întâmplat de altfel în toţii anii din urmă, inclusiv în timpul administraţiei Boc-Băsescu, şi intransigenţii idealişti sau proamericani, care afirmă supremaţia ideii de libertate. Preşedintele Traian Băsescu a evocat perspectiva naţionalizării companiei Lukoil cu aerul că oferă asigurări muncitorilor, dar el dădea mai curând de înţeles că e dispus să-i execute pe ruşi, indiferent de consecinţele sociale.

La Bucureşti poziţiile ideatice sunt diluate şi impure. Idealismul libertăţii profesat de preşedintele Băsescu e mai mult o formă de loialitate faţă de aliatul american şi o lovitură electorală administrată lui Victor Ponta, iar pragmatismul premierului derivă mai curând din slaba sa capacitate de a lua decizii. În esenţă însă descoperim aici pe „frontieră” primele semne ale raporturilor problematice cu Rusia şi mai ales marea dilemă ideologică pe care ele o suscită.