Cazul Diaconu şi confuziile sale

Este pentru a doua oară când Mircea Diaconu lansează o provocare la adresa legilor privitoare la incompatibilitate. Prima dată a refuzat să demisioneze din Senat, ducând contestaţia ANI până la Înalta Curte. A fost, aşa cum am arătat atunci, o greşeală, căci, sfidând legea, a pierdut autoritatea morală de a provoca o modificare a ei în Parlament.

Este evident pentru oricine judecă liber că incompatibilitatea trebuie să fie motivată de existenţa unui conflict de interese real şi că nu poate fi o simplă convenţie. Or, legea românească conţine lucruri nemotivate, cu justificare pur formală, care ar trebui la un moment dat să fie remaniate.

Dar refuzând să demisioneze din Senat, Mircea Diaconu şi-a compromis propria cauză. Colegii săi de partid şi de alianţă au greşit la rândul lor încurajându-l să rămână, în loc să transforme demisia acestuia în trambulină pentru rediscutarea incompatibilităţilor. În loc să se discute despre o lege care exagerează de teamă să nu fie prea slabă, s-a discutat despre felul în care Parlamentul României sfidează primatul legii.

Problema Diaconu ar trebui să fie bine înţeleasă: senatorul liberal nu s-a aflat niciodată cu adevărat într-un conflict de interese şi, în virtutea acestui fapt, s-a considerat nedreptăţit. Dar legea trebuie să fie respectată, chiar dacă este nedreaptă. În primă instanţă te supui legii, apoi cu ascendentul obţinut prin propria renunţare te lupţi să amendezi legea în Parlament. Acesta este traseul perfecţionării democratice. Or, Mircea Diaconu a ales calea haiduciei şi a fost condamnat de Justiţie.

Astăzi Mircea Diaconu încearcă o ”revocare” a sentinţei Înaltei Curţi, candidând în alegerile pentru Parlamentul European. El caută în fond o compensaţie pentru nedreptatea suferită anterior, dar intenţiile sale nu sunt prea limpezi şi sunt interpretate în tot felul de chipuri. Cert este că simpatia de care e înconjurat nu are legătură cu esenţa cazului său. El pare să capitalizeze mai ales dezamăgirea alegătorilor PNL, care au dezaprobat destrămarea Uniunii Social Liberale. În plus, el primeşte sprijinul acelora care ar dori pedepsirea PNL, aşa cum sunt Antena 3 şi primul ministru Ponta. Simpla participare în alegeri a lui Mircea Diaconu înseamnă diminuarea scorului PNL. Ar putea fi de fapt o uriaşă lovitură dată Partidului Naţional Liberal, care probabil înţelege greşeala făcută nu acum, ci atunci când l-a susţinut pe senatorul Diaconu să-şi păstreze mandatul. Sentimentalismul se plăteşte scump.

Şi totuşi, indiferent de cum se vor încheia ostilităţile, prilejul ar putea fi folosit pentru a remedia neclarităţile legii. Dacă Mircea Diaconu şi-a depus acum candidatura este pentru că speră să înfrângă o lege ce se dovedeşte din nou confuză. E vorba de astă dată de legea 176/2010 care, aşa cum s-a mai arătat în ultimele zile, este contradictorie. Legea interzice celui care a fost pedepsit pentru incompatibilitate să mai ocupe vreo funcţie publică timp de trei ani, cu excepţia funcţiilor electorale. Dar, dacă a fost demis dintr-o funcţie electorală, el nu mai poate ocupa ”aceeaşi funcţie”. Agenţia de Integritate a trimis la BEC o interpretare proprie a legii, arătând că sintagma ”aceeaşi funcţie” nu se referă, în cazul lui Mircea Diaconu, la mandatul de senator, ci la oricare funcţie eligibilă şi prin urmare şi la mandatul de parlamentar european.

Chiar dacă ANI nu poate da interpretări ale legii (este rolul Curţii de Casaţie), punctul său de vedere este logic şi va avea cel mai probabil câştig de cauză. Dar nu e mai puţin adevărat că legea este redactată incorect şi că ”aceeaşi funcţie” se referă la o funcţie strict individualizată şi nu la o categorie. Mircea Diaconu nu se pricepe la legi, este evident, dar ştie bine limba română. Juriştii vor trebui de aici înainte să pună de acord logica juridică cu gramatica limbii române, pentru că riscă să producă pe viitor tot mai multe evenimente asemănătoare.

Mai este însă altceva: legea este greşită şi din punct de vedere juridic, nu doar gramatical. Din ea se deduce că un funcţionar public pedepsit pentru incompatibilitate nu mai poate ocupa o funcţie similară, adică nu mai poate fi numit în nicio altă funcţie publică, dar el poate în schimb să candideze pentru o funcţie electivă. Este aberant: un secretar de stat prins în neregulă nu mai poate fi timp de trei ani secretar de stat sau director de agenţie, dar poate prea bine să devină senator şi chiar preşedinte al Senatului, adică al doilea om în stat. Când am arătat că legile incompatibilităţilor sunt greşite, nu am glumit, nu ne-am referit la chestiuni de detaliu, la mici imperfecţiuni neglijabile, ci dimpotrivă am avut în vedere lucruri cât se poate de grave. Legea interzice candidatura numai pentru cei care au mai fost senatori sau deputaţi, dar nu şi pentru ceilalţi.

O nouă ocazie riscă să fie pierdută. În loc să observe că scandalurile şi controversele, indiferent de motivaţiile lor, sunt alimentate de legile proaste, lumea se pierde în consideraţii confuze de natură morală.