1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Cavalerul nordcoreean al apocalipsei

Ce înseamnă testul nuclear efectuat de Phenian? Dar tirul de rachete purtătoare ameninţând mai nou şi continentul nordamerican? Şi ce ar fi de făcut întru evitarea unei catastrofe atomice? Intonarea mantrei negocierilor?

”Mai bine să fii porcul lui Irod decât fiul său”, a spus cândva primul împărat roman. Octavian Augustus se referea la regele idumeu al poporului ales, un mare ctitor, geniu urbanistic şi constructor al Templului din Ierusalim, dar şi un criminal sanguinar. Irod obişnuia să-şi ucidă proprii copii, mai legitimi, prin ascendenţă (maternă, fireşte) decât tatăl lor asasin. Ar fi optat oricând pentru omor, mai degrabă decât să-i permită poporului ales, care-l detesta dar îi iubea pe fiii săi, să spere în accesul lor la tron. Evangheliile păstrează memoria fărădelegilor hainului cap încoronat, cea după Matei exagerându-i crimele spre a le transforma într-una în masă, asupra tuturor pruncilor evrei, una dublând-o pe a Faraonului din epoca legiuitorului, Moise.

De la Nimrod la faraonul învins şi el, ca primul tiran veterotestamentar, de un slujitor al lui Dumnnezeu, de la Nabucodonosor la Irod, de la Caligula şi Nero la Hitler şi Stalin, în pragul erelor găsim mereu tirani cumpliţi a căror înfrângere inaugurează un ev liber şi fericit. Prăbuşirea posttotalitarei dictaturi sovietice a lansat atât de clar un interval de binecuvântată expansiune a libertăţii şi democraţiei în lume, încât l-a determinat pe Francis Fukuiama să abereze despre "sfârşitul istoriei”. Care, după cum se vede, continuă să fie departe de a se fi instalat.

Nu e clar în ce măsură Kim Jong-Un se califică să fie propulsat la rangul despotului deschizător de epocă. În calitatea sa de tiran de o cruzime ieşită din comun, care-şi asasinează prin inaniţie propriul popor, Kim rivalizează cu şi tinde să-l depăşească până şi pe Stalin. Care, gruzin fiind, s-a dezlănţuit împotriva ţărănimii ucrainene, dar n-a înfometat Georgia sa natală. În plus, nordcoreeanul îşi ucide fără jenă rudele, unchii, fraţii, ca un veritabil Irod del Mare, contemporan. 

Există însă şi alte deosebiri, net mai importante, între conducătorii extremişti, fanatici, demenţi şi insaţiabil sângeroşi din trecut şi Kim Jong-Un. Cel din urmă dispune de arme de distrugere în masă de secol XXI. Dacă nu de ultimă generaţie. Şi dovedeşte că, deşi e un mărunt satrap regional, teleghidat de chinezi şi de ruşi, fără de care n-ar rezista la timonă prea mult, impactul fărădelegilor sale e global. Căci lumea în care acţionează s-a globalizat.

Încât, dincolo de orice declaraţii belicoase, ori ipocrit-îngrijorat-împăciuitoriste, ale unor lideri cu impact mondial, de la Trump şi Putin la Antonio Guterres, testele coreeanului ar trebui să ne facă părul măciucă. Fiindcă în conjuncţie cu o lansare de rachetă ameninţând continentul american, testul termonuclear efectuat recent de Phenian a apropiat lumea decisiv de prăpastia anihilării generale.

Or, nu faptul că bomba cu hidrogen, testată la 3 septembrie de regimul nordcoreean, e de şapte ori mai puternică decât cea detonată la finele celui de-al Doilea Război Mondial la Hiroshima are de ce ne băga in corpore în sperieţi. Sau faptul că, iscând un cutremur de 6,3 grade pe scara Richter, liderul de la Phenian afirmă (şi pare să poată proba) că dispune şi de rachete purtătoare de ogive, apte să transporte la destinaţie astfel de monstruoase arme.

Ci pentru că a provocat un seism politic de o magnitudine mai greu de evaluat exact, dar ale cărui replici sunt cu certitudine departe de a-şi fi epuizat potenţialul destructiv. Căci împreună cu lipsa unei replici politice diplomatice şi militare adecvate a lumii libere, demonstraţiile sale de forţă ameninţă nu doar teritoriul SUA, ci şi, nu mult mai puţin grav, credibilitatea alianţelor ei regionale. Deci credibilitatea însăşi a superputerii americane.

Prin urmare, oficialităţile din Washington n-au cum sta cu mâinile în sân în faţa primejdiei de a-şi vedea sistemele de alianţe şi parteneriatele strategice din Pacific erodându-se rapid şi durabil, spre marea bucurie a Rusiei lui Putin şi a Chinei comuniste. Care, oricum, atacă permanent şi tot mai dur, pretutindeni şi prin toate mijloacele posibile, de la cele cibernetice şi propagandistice la cele economice şi diplomatice, interesele americane. Şi pe ale democraţiilor liberale aliate. Care, concomitent, au a face faţă şi altor riscuri majore, între care terorismul islamist, împăciuitorismul politic corect din interior şi populismul generat de reacţia la relativism.

În faţa tuturor acestor provocări, a repeta mantra invocând prezumtiva "lipsă de alternativă a tratativelor" de purtat cu orice preţ, în baza acceptării umile a pretenţiilor de putere nucleară ale nordcoreeanului, nu mai poate fi cotată ca o replică utilă. Tinde să se transforme într-o obsesie contraproductivă. Chiar dacă o alternativă militară nu poate fi de dorit, căci ar implica sacrificii enorme, fără o ameninţare plauzibilă cu folosirea forţei, fără o disuasiune militară persuasivă, ca şi fără o credibilă descurajare prin evocarea riscului boicotului economic şi comercial, nu va putea avea succes vreo negociere.

După decenii de greşeli politice externe care, prin lipsă de rigoare şi de fermitate, au permis unei bube aparent insignifiante să se prefacă într-o purulentă rană uriaşă, America e obligată să-şi pună la bătaie toate resursele, spre a convinge China şi Rusia că sunt mai avantajate dacă dau înapoi şi-şi abandonează aliatul nordcoreean. Va reuşi? Să sperăm că da. Fiindcă, dacă eşuează, se va deschide uşa celorlalţi cavaleri ai apocalipsei. Şi nu se ştie ce ev va urma.   

Churchill i-a amintit nefericitului Chamberlain că i s-a dat „de ales între război şi dezonoare, iar el a optat „pentru dezonoare, astfel încât va avea parte de război". Pariul nu s-a schimbat. Ce-a fost valabil în faţa ameninţării hitleriste rămâne la fel şi în faţa provocării ultimului stalinist.