Care va fi poziţia României la viitorul Consiliu European?

Premierul Victor Ponta a exprimat fără echivoc care este poziţia guvernului şi a alianţei din care face parte. "USL susţine propunerile pentru viitorul mecanism financiar multianual formulate de preşedintele Comisiei Europene, Jose Manule Barroso şi preşedintele Parlamentului European, Martin Schulz ", a spus Ponta. Ce susţine, în schimb, preşedintele Traian Băsescu nu este clar, dar adversarii săi se tem că va ignora punctele de vedere ale guvernului şi că se va ralia la Bruxelles unor poziţii diferite. Ministrul de Externe, Titus Corlăţean a spus acest lucru fără ocolişuri: ”Trebuie să ne poziţionăm din punctul de vedere al intereselor României, şi nu din punctul de vedere al intereselor de partid politic la nivel european”.

În absenţa unei dezbateri reale, am asistat la o polemică artificială, iscată de subiectul dreptului de veto, pe care îl invocase primul ministru Ponta. Polemica aceasta este o simplă ceartă de cuvinte. Aşa cum se poate constata uşor din evaluarea situaţiei europene, România, nu este în situaţia de a exercita dreptul de veto. Cu siguranţă că România are dreptul de a-şi afirma propriile interese şi de a susţine cu energie varianta care i se pare mai convenabilă, dar dreptul de veto este legat de o situaţie limită, atunci când o ţară s-ar găsi singură în faţa tuturor.

De fapt dreptul de veto este un corelativ al unanimităţii. În adunările în care deciziile se iau în unanimitate, veto-ul este o cale de a conserva această regulă. La vechii romani în epoca republicană în care doi consuli ocupau împreună cea mai înaltă magistratură, era posibil ca unul dintre consuli să respingă o măsură luată de colegul său. Dreptul de veto devenise o armă de temut mai ales la îndemâna tribunilor plebei, care se puteau opune majorităţii în cadrul adunării legiuitoare. Dreptul de veto era o formă remarcabilă de ponderare politică a majorităţilor şi a rămas la fel şi în practica modernă. (vezi ONU sau veto-ul preşedintelui SUA).

Aşadar în sensul propriu al termenului, România sau Polonia sau altă ţară care speră să fie conservate fondurile pentru PAC şi cele de coeziune, nu se găseşte astăzi în situaţia de a exercita un veto, de vreme ce negocierile sunt în plină desfăşurare, iar poziţia lor are şi alţi partizani destul de numeroşi. S-a făcut prea mult caz de chestiunea dreptului de veto în detrimentul unei dezbateri serioase.

După câteva zile de polemică electorală încărcată de durităţi, opinia publică din România nu a aflat încă ce anume va susţine reprezentantul ei la viitorul Consiliu European. Dacă primul ministru al Franţei, Jean-Marc Ayrault, susţine că anumite propuneri sunt „inacceptabile”, este cert că preşedintele Francois Hollande susţine acelaşi lucru şi va duce cu sine aceste puncte de vedere la Consiliu. În ce îi priveşte pe alţi şefi de guvern este şi mai clar care este poziţia unitară a administraţiilor pe care le conduc, căci se află pe treapta cea mai înaltă a executivului. Dar dacă şeful guvernului din România susţine un anumit punct de vedere, nu este deloc sigur că preşedintele ţării îl va asuma la rândul său. Le fel şi invers, primul ministru nu se simte dator să urmeze calea preşedintelui. Iată aşadar că nu dreptul de veto e problema, ci, din nou, faptul că arhitectura statului român conţine o foarte gravă fractură. Adevărata întrebare nu este dacă reprezentantul România va avea curaj să susţină ceva cu tărie, ci ce anume va susţine el în Consiliul European.

Liderii USL au decis să declanşeze o dezbatere parlamentară pe această temă, deşi sunt conştienţi că nu au pârghii constituţionale pentru a impune preşedintelui un mandat de reprezentare. Totuşi, chiar dacă fractura instituţională se păstrează, ar fi nimerit ca, de această dată, preşedintele Traian Băsescu să ofere mai multe explicaţii.