Care este reala faţă a Americii?

Donald Rumsfeld le-a numit abuzuri. Presa se încăpăţînează să le califice drept acte de tortură. Cotidianele londoneze – şi nu tabloidele ci chiar FINANCIAL TIMES – cred că doar demisia lui Donald Rumsfeld poate confirma sinceritatea unui Geroge W Bush cerîndu-şi scuze pentru incidentele din închisoarea Abu Ghoreib şi mărturisind că aceasta nu este faţa reală a Statelor Unite. Şi KÖLNER STADT-ANZEIGER aşteaptă mai mult decît judecarea militarilor vinovaţi: consecinţele politice ale scandalului nu pot lipsi. Pe măsură ce probele ies la iveală, pe măsură ce se apropie data alegerilor, secretarul Apărării Donald Rumsfeld se transformă într-o povară pentru preşedintele George W Bush. Aşa că de nu va fi debarcat din considerente morale, e posibil să-şi piardă postul din raţiuni de strategie de campanie. O pretenţie exagerată faţă de un regim ce nu-şi permite să recunoască, uneori, că a greşit, răspunde, la Zürich, TAGES-ANZEIGER. ”Demisie? Suspendare din funcţie? Nici măcar în vis!” conchide ziarul elveţian.

Greu de suportat, astfel de acuzaţii. Administraţiei de la Washington, scrie DIE WELT, în deschiderea unui material ce ocupă întreaga pagină trei, nu i-a rămas decît soluţia retragerii – o retragere în ofensivă, mediatică, desigur. Venită, crede, la Viena, DER STANDARD, prea tîrziu. Bumerangul îşi face treaba, deja: miercuri trebuia să vadă lumina zilei raportul american despre situaţia drepturilor omului în lume. N-a văzut-o, însă. America, scrie SÜDDEUTSCHE ZEITUNG în context, nu mai dispune de moralitatea pe care o predică. Şi asta se întîmpla încă din ziua în care Bush a cîştigat alegerile – cu o majoritate rămasă sub semnul întrebării.

Revenind în capitala austriacă, ziarul KURIER observă că Donald Rumsfled a despicat firul în patru şi a calificat acele acte comise în închisoarea de la Bagdad ca fiind ”ne-americane”. ”Dar ce este american?”, se întreabă cotidianul vienez şi încearcă mai multe variante de răspuns: ”Manipularea opiniei publice? Ignorarea drepturilor omului? Presiunile internaţionale? Guantanamo?” La Moscova, NOVAIA GAZETA titrează interogativ: e necesară trimiterea de trupe de pace anti-americane în Irak? Militari ruşi, francezi sau germani - interpuşi în conflictul americano-arab? Da, de ce nu, dacă se impune combaterea atacatorilor arabi. Dar, conchide publicaţia moscovită, un tanc T-90 rusesc atacînd o cazarmă americană există doar în filme.

La finalul acestei reviste monocolore a presei – în care, de fapt, am sintetizat interesul unanim şi cvasi-unilateral al publicaţiilor din această dimineaţă pentru soarta imaginii Statelor Unite – să ne oprim asupra unui alt caz de – de ce nu? – abuz şi tortură. NEUE ZÜRCHER ZEITUNG scrie despre controversele iscate de modul în care diverşi cunoscători înţeleg că trebuie protejat ursul brun din Carpaţii României. Un material documentat şi scris la Odorhei, acolo de unde îndeobşte vin veşti politice. De data aceasta este vorba despre politică şi vînătoare.

Vînătoarea de urşi bruni se practica la cel mai înalt nivel şi pe vremea lui Ceauşescu (care ucidea pînă la zece exemplare într-o zi de distracţie, direct din pragul casei, fără a-şi murdări cizmele, ca într-un joc pe computer), este, şi acum, o pasiune a vîrfurilor ierarhiei politice şi administrative.

Campania lansată de organizaţiile ecologiste vorbeşte despre un veritabil masacru al urşilor, liderii acţiunii acuză oficialităţile că falsifică numărul real al exemplarelor din Carpaţi. Milioane de euro se pot cîştiga din turismul vînătoresc în România. Şapte zile de excursie, comandabilă în Germania prin internet, costă, cu trofeu cu tot, 10100 de euro. O vînătoare ce se derulează, însă, în condiţii ce contravin regulamentelor internaţionale, convenţiilor de profil de la Berna. Premierul Adrian Năstase, preşedintele asociaţiei naţionale a vînătorilor, afirmă că România practică o politică de protecţie a celor circa 5000 de urşi. Cu toate acestea, la congresul mondial al vînătorilor, tocmai desfăşurat la Bucureşti, participanţii au convenit că România este cea mai bună destinaţie pentru vînătoarea de urşi.

Oare urşii, se întreabă, în final, NEUE ZÜRCHER, sunt de aceeaşi părere?