1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Care e originea corupției?

Președintele Klaus Iohannis a afirmat într-o dezbatere publică din Statele Unite că fenomenul corupției ține în primul rând de moștenirea regimului comunist. Ne întrebăm cât este de adevărat.

Președintele Klaus Iohannis a rostit o frază preluată de toată presa. Aflat la Washington, el a participat la o dezbatere organizată de Heritage Foundation privind bilanțul de 20 de ani al parteneriatului strategic dintre SUA și România, în cursul căreia a vorbit despre eforturile de combatere a corupției: ”România este hotărâtă să devină o democrație puternică și funcțională. Dar începutul a fost dificil. Până în decembrie 1989 România a cunoscut regimul unei dictaturi comuniste. Iar această moștenire a fost toxică în multe privințe. Corupția face parte din această moștenire.”

Am observat că ideea moștenirii comuniste, deși dezbaterea este atât de veche și pare că totul s-a spus, a atras atenția. Și nu întâmplător. E avantajos să pui corupția pe seama comunismului, din mai multe motive. Pe de o parte, înlături ipoteza cea mai incomodă și mai tulburătoare, potrivit căreia a existat mereu în societățile românești o dublare a normei oficiale cu una neoficială, uneori mai puternică. Un număr din ianuarie 1985 al  revistei ”Limite”, publicație a românilor din exil condusă de Virgil Ierunca, publica fragmente din jurnalul lui Mircea Vulcănescu privitoare la experiența sa de director al Vămilor. Omul de carte era siderat de insistența și ingeniozitatea acelora care căutau derogări de la lege. Cine nu convingea de unul singur, venea cu un deputat și, dacă nu reușea nici atunci, comanda apariția în presă a unor atacuri calomnioase. Supus acestui asalt neîndurător, directorul Vămilor din 1935 ajunsese să se culpabilizeze singur că este prea rigid, prea ”kantian” și că prin intransigența sa legalistă nu ar face decât să se opună vieții înseși. Ba mai mult, ajunsese să creadă că angajamentul său legalist îl îndepărtează de atașamentul său etnic, trădând astfel ”disprețul specific românesc față de norma abstractă, necesară și universală și predilecția noastră pentru hatâruri.” Iar la finalul unei note găsim: ”Nu-ncape îndoială că, la fel cu tata, lucrez azi pentru România modernă, pentru europenizare. Trădător?” Hamletisme de intelectual, desigur, dar realitatea în care trăia trebuie să fi fost destul de apăsătoare. Prin urmare, a pune corupția pe seama comunismului ne scutește de aceste incursiuni istorice, cu toate că ele sunt mereu necesare pentru a ne înțelege mai bine pe noi înșine.

Pe de altă parte, a vorbi de originea comunistă a viciului este convenabil, căci dacă răul se găsește în trecut, mai ales într-unul pe care l-am condamnat la unison, responsabilitatea noastră este mai mică.

Cu toate acestea e adevărat că în timpul comunismului corupția se generalizase. Atâta doar că lucrurile luaseră o înfățișare cu totul neobișnuită. Specificul epocii era că toate căile de a obține resurse vitale, de la alimente, îmbrăcăminte, până la avize, permise, aparate electronice sau cărți erau considerate legitime, deși transgresau regula oficială. Erau puțini aceia care refuzau mita sau traficul de influență. Să nu-i uităm pe cei atât de săraci, încât nu puteau cumpăra nici cartușul de Kent cu care puteau deschide o ușă sau alta, dar în general lumea ”se descurca”. Mita și traficul de influență deveniseră forme de rezistență, în condițiile unui sistem totalitar.

Un alt spect era furtul generalizat. Se fura de la CAP, se fura din fabrică, de peste tot. Ca urmare, ”furtul din avutul obștesc” era considerat oficial o infracțiune extrem de gravă, deoarece, așa cum se spunea în presa epocii, ”socialismul se construiește cu oameni harnici și cinstiți”. Uneori apăreau și relatări pe un ton moralizator despre cazurile unor lucrători comerciali care furaseră din gestiune. În fine, în efortul lor de a combate corupția, autoritățile comuniste stimulaseră producția unor filme de genul ”BD la munte și la mare”, dar eficacitatea era zero, căci, în esență, corupția devenise o cale de supraviețuire. Talentul actorilor și complicitatea secretă a societății reușiseră destul de bine să deturneze mesajul propagandistic. În acei ani, corupția era însăși societatea civilă.

Fără să înțelegem aceste lucruri nu vom pricepe nici ce s-a petrecut ulterior. În comunism, cetățeanul se opunea statului opresiv prin mijloacele soft și lipsite de riscuri mari ale mitei și traficului de influență. Esența stătea în opoziția dintre stat și cetățean. După Revoluție a intervenit liberalismul, care s-a prezentat imediat ca protector al cetățeanului, delegitimând statul din nou, de data aceasta dintr-o altă perspectivă. Dar, deși nu își propusese acest lucru, liberalismul contribuia din plin la reproducerea vechilor practici, căci frauda fiscală și mai ales toate privatizările frauduloase puteau fi justificate prin emanciparea individului și eliberarea lui economică. Am auzit de multe ori cu stupoare în primii ani de după 1989 aceste justificări viciate, care utilizau rudimentele doctrinei liberale pentru a legitima conchista rapace a resurselor publice. Dacă statul e rău, el poate fi demantelat și împărțit.

În comunism se produsese o delegitimare radicală a statului și a noțiunii de bun public. Or, liberalismul aterizat pe un teren care pierduse cu totul sensul vieții publice, a binelui comun, a solidarității sociale, a comunității de interese, a încurajat fără limite individualismul până la transgresarea tuturor normelor. Statul, care fusese un spațiu oprimant căruia i se sustrăgeau mici resurse de libertate, a devenit un teren de pradă.

Nu îi reproșăm nici pe departe președintelui Iohannis că nu a rostit aceste lucruri. El era ținut să spună acolo ceva clar și mai ales pe înțelesul asistenței. Dar suntem convinși că aici în România nu am reflectat destul pe tema corupției și că acțiunile de tip polițist nu sunt suficiente. Ar trebui poate în prealabil să se reclădească spațiul public și încrederea în valoarea unei acțiuni colective. Căci fără sentimentul puternic al vieții în comun nu poate exista nici responsabilitatea pentru resursele împărțite. În schimb, dacă înăsprirea acțiunii polițienești se va asocia pe mai departe cu ascensiunea individualismului à outrance, ne vom trezi că alergăm pe o bandă rulantă.