1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Care ar trebui să fie deviza ministerului de finanţe?

Amendamentul deputatului PNL Tudor Chiuariu privitor la creanţele statului a reuşit să atingă unul din punctele cele mai nevralgice ale administraţiei din România.

Aduce Constituţia ceva nou în favoarea cetăţeanului? Cele mai multe amendamente se referă la arhitectura instituţională a statului şi cu toate că sunt de o importanţă majoră ele nu vor avea consecinţe sensibile şi imediate asupra vieţii sociale. Printre acestea se numără însă şi un amendament care schimbă raporturile dintre stat şi cetăţean în favoarea celui din urmă. Statul, care în tradiţia politicii româneşti a avut mereu dreptate în disputa cu cetăţeanul, ar putea să se încline în faţa unui om lipsit de putere dacă un anumit amendament va fi inserat în Constituţia modificată.

Este vorba de amendamentul formulat de liberalul Tudor Chiuariu care pune datoriile statului pe acelaşi plan cu contribuţiile fiscale. Cu alte cuvinte, dacă statul are creanţe faţă de un cetăţean sau faţă de o firmă este obligat să le plătească în termen sub ameninţarea unor penalităţi. Situaţiile sunt foarte diverse.

Firmele germane care activează în România, de exemplu, s-au plâns periodic că statul nu şi-a onorat facturile. În mediul politic subiectul s-a manifestat vizibil până acum de două ori. În 2010 în preajma vizitei cancelarului Angela Merkel la Bucureşti şi acum cu ocazia vizitei primului ministru Victor Ponta la Berlin. Nu e vorba însă numai de firmele germane, ci de toate firmele cu excepţia acelora care s-au bucurat de un tratament preferenţial. Datoriile sunt atât de numeroase, încât este greu acum să fie onorate dintr-o dată.

Dar statul a profitat nu doar de pe urma unor mari investitori care au avut forţa economică să aştepte, ci şi de pe urma unor firme mici cu unul sau doi angajaţi sau a unor persoane fizice autorizate, sau persoane fizice pur şi simplu, care bat drumurile fără speranţă la administraţia finaciară. Nu se cunoaşte până acum niciun caz în care cei păgubiţi să-şi fi văzut banii înapoi şi, dacă vor reuşi totuşi să-i obţină, nu vor putea obliga statul să plătească despăgubiri.

Paradoxul statului este că e şi prea slab şi prea puternic deopotrivă. Pe de o parte fiscul nu reuşeşte să colecteze impozitele decât într-o anumită proporţie, negăsind remediu la frauda fiscală, care rămâne constantă. Pe de altă parte, adoptă o conduită dură faţă contribuabilii cumsecade care nu înţeleg să se sustragă. Pentru că e slab într-o parte, statul devine abuziv în alta.

Probabilitatea ca acest amendament să fie menţinut în forma finală a Constituţiei este totuşi redusă deoarece guvernul este îngrozit la gândul că toţi creditorii săi vor pretinde dintr-o dată să li se plătească banii. Situaţia e cu atât mai complicată cu cât nu e vorba numai de contractele neonorate faţă de firme private sau de reţineri abuzive din conturi, ci şi de datorii de altă natură cum ar fi, de exemplu, salariile restante faţă de anumite categorii profesionale. După decizia aberantă din 2008 a majorării salariilor profesorilor cu 50% şi care, aşa cum ştim, nu a fost respectată, mulţi profesori au câştigat în instanţă şi aşteaptă să li plătească retroactiv sume însemnate. Statul a contractat aşadar o mulţime de datorii inclusiv din stupiditate politică, dar juridic vorbind, acestea sunt datorii ca toate celelalte. Tot în categoria acestor pagube nejustificabile intră şi penalităţile pe care statul le plăteşte unor firme ca Bechtel, pentru rezilierea contractelor prost negociate.

Primul ministru Victor Ponta s-a opus introducerii în Constituţie a acestui amendament care pune creanţele împotriva statului pe acelaşi plan cu contribuţiile fiscale. Probabil că orice prim ministru în România anului 2013 ar avea aceleaşi obiecţii. Totuşi e regretabil că se întâmplă astfel. Toate evaluările economice privitoare la România au arătat că arieratele sunt o mare problemă a guvernării a cărei rezolvare este mereu amânată. Anul trecut guvernul a reuşit să se încadreze în ţintele de deficit bugetar convenit cu FMI, dar s-a vorbit prea puţin de faptul că, în aceeaşi perioadă de timp, au crescut mult arieratele administraţiilor locale. Un fost ministru liberal în primul guvern Ponta a avut un diagnostic sever: „Deloc încurajator este şi faptul că pentru a bifa condiţionările FMI cu privire la ţinta de arierate se folosesc diferite metode cunoscute ca „window dressing” de genul creditelor de trezorerie ori a obligaţiilor „contingente” nerecunoscute încă”. (Lucian Isar)

Este clar că acest amendament constituţional privitor la creanţele statului ar fi mai constrângător decât unul privitor la limita deficitului bugetar. Dar chiar dacă nu va fi introdus în Constituţie, el ar trebui să fie reţinut ca ideal de comportament administrativ. Ar trebui să devină deviza ministerului de finanţe.