1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Capitulări şi eliberări

Cum se vede viitorul României şi al Uniunii Europene la 6 decenii de la capitularea regimului nazist şi eliberarea Germaniei şi a bătrânului continent?

In 1955 Germania apuseană îşi asigura libertatea aderând la NATO. Pentru mulţi europeni adevărata eliberare avea să se producă în 1989. Pentru alţii, nici atunci. Iar încleştarea globală cu terorismul e în toi.

In 1955 Germania apuseană îşi asigura libertatea aderând la NATO. Pentru mulţi europeni adevărata eliberare avea să se producă în 1989. Pentru alţii, nici atunci. Iar încleştarea globală cu terorismul e în toi.

Constat tot mai frecvent existenţa unor despărţiri şi disjuncţii dintre cele mai rele, apărute din motivele aparent cele mai bune. Intre americani şi europeni securea războiului ideologic n-a fost îngropată, - cum s-ar fi putut crede după ampla ofensivă pentru „fermecarea vechii Europe” a turneului din februarie al preşedintele Bush. Pentru a salva la limită un proiect constituţional european îndoielnic din unghiul dezvoltării democratic-liberale a propusei Europe integrate – care ameninţă să devină un coşmar birocratic ce n-a văzut Parisul – Franţa conservatorului Chirac şi Germania social-democratului Schroeder fac de zor cu ochiul extremelor stângi naţionaliste. Impreună cu premierul luxemburghez Jean Claude Juncker, care a învăţat de la omologul său german că în Europa apuseană se pot câştiga alegeri ( de ce nu şi referendumuri) jucându-se cartea antiamericană, administraţia pariziană nu s-a dat în lături să le fluture (socialiştilor şi comuniştilor) francezi spectrul unei Europe incapabile să ţină piept superputerii americane. Scop în care Chirac a ştiut să recruteze şi ajutorul veşnicei intelectualităţi de stânga de pe malurile Senei în speranţa de a evita astfel un refuz al zisei constituţii prin plebiscitul de la 29 mai.

Dacă aşa se va face Europa unită, începe să-mi fie greu să cred că România nu e urmărită de ghinion. Bucureştiul a dat nefericitul Tratat de la Varşovia de sumbră amintire pe o alianţă nordatlantică glorioasă, capabilă să-i asigure independenţa de o Rusie, iată, tot mai periculoasă. Dar a făcut-o într-un moment de gravă decădere a NATO. Alianţa s-a dovedit până acum incapabilă să se adune sub drapel american ca să participe din plin la contraofensiva libertăţii împotriva agresiunii islamiste.

Reuşind, pe de altă parte, să adere (în cel mai rău caz în 2008) la o Uniune Europeană care, în plină extindere, dă semne să-şi fi depăşit de mult zenitul şi pare sortită unui rapid şi inevitabil declin, România a scăpat de CAER ca de un lac din care rişti să cazi în puţ. Fiindcă e de netăgăduit că Europa, care a cedat încă de la finele celui de-al doilea război mondial vioara întâi unei Americi mult îmbogăţite de imigraţia evreiască, va pierde tot mai mult teren şi în faţa dinamicului spaţiu asiatic. De vină pentru această involuţie sunt între altele antiamericanismul şi proarabismul politic şi socialismul economic al pilonilor principali ai Uniunii Europene, care preferă să ignore aportul american la eliberarea, democratizarea şi relansarea economică a bătrânului continent.

Incât românii riscă să se vadă recatapultaţi la marginea istoriei detestate de tânărul Cioran tocmai când au început să spere că au scăpat în fine de fatalitatea izolării şi marginalizării.

De unde reiese că atuul politic cel mai tare de care pot dispune Bucureştii în propriul interes este menţinerea României într-o alianţă cât mai strânsă cu SUA şi Marea Britanie. Odată aderată la Uniune, România va putea juca un rol benefic în relansarea bătrânului continent. In acest scop va trebui, alături de Anglia, Olanda şi alte ţări apusene, dar şi de celalalte state excomuniste să încerce să echilibreze rivalitatea pe cât de contraproductivă pe atât de neîntemeiată faţă de Washington cultivată într-unele din marile şi populistele cancelarii europene.

Intensele celebrări consacrate eliberării de nazism (considerată, în mod remarcabil o eliberare în Germania contemporană) a readus în atenţie şi alt hiat mai vechi. E vorba de clivajul produs de interpretarea disjunctă dată, în pofida tezelor Hannei Arendh, impactului celor două sisteme totalitare care au însângerat secolul XX. Că în tot mai ampla dezbatere intelectuală asupra totalitarismului nazist şi comunist continuă să se manifeste un decalaj important între est şi vest e inutil de subliniat. Intrucât în răsărit prăbuşirea odiosului sistem sovietic nu s-a soldat cu declanşarea firescului proces al comunismului esteuropenii au aparent motive să se îndoiască de înţelegerea realităţii naziste aşa cum a şi fost, ca o paradigmatică şi neegalată ruptură a civilizaţiei.

Oricât şi-ar bate joc corifeii extremei stângi americane precum Tony Judt, de pildă, citat de Mariam Lau, în Die Welt din 02.05.05, de o prezumtivă "transformare a asumării Holocaustului în biletul de intrare în Europa unită" – un fapt e clar: tumoarea mortală declanşată de nazism în trupul civilizaţiei umane a fost extirpată în 1945; dar rana (prezentând de altfel şi insolubile probleme teologice) e departe de a se fi cicatrizat, iar flagelul antisemit şi rasist, atingând sfere identitare, deci zonele umane cele mai profunde nu şi-a epuizat defel potenţialul malign. Spre deosebire, cred, de aberaţia ceva mai lesne demascabilă a urii de clasă comuniste. De remarcat rămâne inextricabilul sâmbure antisemit (şi, de circa un veac) antiamerican al tuturor mişcărilor şi regimurilor totalitare, de la inchiziţie, trecând prin nazism şi stalinism şi până la fundamentalismul islamic.

Că, în pofida trecerii timpului, episodul nazist suscită în occident un interes mai intens decât oricând nu e prin urmare nici paradoxal, nici conjunctural. Acest interes extraordinar nu ţine, cred, aşa cum afirma britanicul Ian Kershaw, de rapida dispariţie a martorilor direcţi ai tragediei, sau de împlinirea unei date rotunde de la capitularea necondiţionată a naziştilor. Ci, (dincolo de inevitabilul voyeurism) este consecinţa nevoii de a înţelege latura cea mai întunecată a naturii umane prin analiza formulei celei mai radicale şi mai concentrate a adversităţii faţă de iudaism. Şi e în bună parte rezultatul tardivei şi incompletei dezmeticiri germane şi europene dintr-un şoc atât de profund, încât reverberaţiile posttraumatice ale seismului civilizaţiei din anii 40 ai veacului trecut continuă să se facă simţite: bunăoară în schizofrenia pacifistă, în fond imorală, a refuzului multor vechi europeni de a consimţi la eliberarea irakienilor de sângeroasa tiranie saddamistă, sub pretextul edificării unei imaginare lumi hipermorale.

Paradoxal, tocmai această disjuncţie americano-vesteuropeană oferă României şi altor state esteuropene situate dincolo de geografie mai aproape de Washington şi Londra decât Parisul şi Berlinul, o şansă fără precedent. Şansa, de a prelua partitura istorică de anvergură universală a participării la campania pentru capitularea necondiţionată a fascismo-comunismului islamist.

  • Data 06.05.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B34E
  • Data 06.05.2005
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B34E