1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Capitala lumii, terorismul şi reacţii dâmboviţene

Că pe malurile Dâmboviţei încă n-a sesizat chiar toată lumea că-n joc, mai mult decât oricând, e însăşi libertatea şi că în Franţa s-a petrecut totuşi ceva nemaipomenit şi dătător de speranţe, e foarte regretabil.

Paris, Piaţa Republicii, la 11 ianuarie 2015

Paris, Piaţa Republicii, la 11 ianuarie 2015

Dar nu-i de mirare. Se întâmplă şi la cele mai mari case. Nici membri elitei germane nu par să fi-nţeles chiar toţi ce li se întâmplă şi despre ce e vorba în propoziţie. De altfel şi unele democraţii occidentale (de pildă cea germană) limitează libertatea de expresie, în convingerea că s-ar evita astfel învrăjbiri grave.

Dar chiar aşa să fie oare? Dihonia s-o stârnească libertatea, nu extremismul? Şi e chiar blasfemie a critica reificări? O carte? Ori pe profetul ei?

Lenea de a gândi şi inerţia spirituală, cantonarea în trecut şi inimile reci alimentează şi în România incapacitatea unor minţi, altfel chiar luminate, să înţeleagă realmente cele petrecute la Charlie Hebdo şi în atacul antisemit asupra unui magazin evreiesc, ca şi reacţia extraordinară a Franţei şi a lumii civilizate la aceste barbarii. Chiar şi a discerne momentul moral acceptabil spre a rosti, dacă e cazul, (iar de această dată chiar n-a fost deloc) „da, dar”, fără justificarea terorismului, ori a găsi victimelor vinovăţii imaginare e o virtute rară. Riscul de a rata s-o practici, este, alas, mare. Cum serios este şi derapajul impresiei că nu fanatismul, ci "băşcălia" ar pune în pericol pacea lumii şi ar produce "hecatombe".

În schimb e lesne de lucrat pe bază de prezumţii false, ori de ad hominem. Cele de genul („aştia sunt proşti", şi-au "pierdut autocontrolul" şi discernământul, "manipulează", sunt "ideologii corectitudinii politice”, ori "n-au citit Biblia şi Coranul") semnalizează o tentativă de acreditare a unei teze problematice (vizând o prezumtivă nevoie de limitare a libertăţii de expresie) prin discreditarea publică a adversarilor ei intelectuali. Deloc futile, devreme ce le întreprind şi critici cu ştaif şi cu prestaţii respectabile, aceste încercări evită elegant argumentarea consistentă. De ea ar fi nevoie într-un autentic dialog, purtat pe un teren minat ce poate la rigoare arunca în aer poziţia oricui vrea să treacă drept apărător al valorilor democraţiei liberale şi al statului de drept fără să-şi abandoneze, însă, prejudecăţile identitare.

Cele din urmă îi orbesc pe mulţi. În nostalgia iscată de o lume tot mai laicizată şi tot mai amalgamată etnic, rasial şi religios, le e dor multora de timpurile bune şi neglobalizate de-altădată. Se suspină lacrimogen împreună cu Francois Villon şi Minulescu pe refrenuri de baladă a doamnelor „du temps jadis", regretându-se purele "neiges d'antan”. Cecitatea paseistă şi parti pris-ul religios îi ispiteşte pe unii să uite care-i miza reală. Că teroriştii islamişti (care se cred eroi, nu criminali) nu-s chiar nerozi şi nu atacă întâmplător, ci ţinte simbolice precise, de pildă turnurile gemene de la New York, emblema capitalismului, ori caricaturişti, avangardiştii libertăţii de expresie.

Aceiaşi, ori alţii, neagă şi substratul religios al acestor atacuri, dar şi, adesea, faptul că problema nu e doar, sau primordial, Islamul, ci, înainte de orice, o agresiune împotriva libertăţii, precum şi antinomia democraţie - sistem totalitar.

Într-o lume răsăriteană, în care n-a existat nici un Voltaire (şi deci un drept la "blasfemie") dar nici reformă amplă, precum cea inaugurată de Conciliul Vatican II, asemenea inadecvări identitare nu mi se par, la drept, vorbind, prea de mirare. Dar s-a ajuns la regrupări deopotrivă aiuritoare şi îngrijorătare. În timp ce milioanele de francezi, europeni şi asiatici de toate religiile şi culorile au încercat, cu liderii lumii, braţ la braţ, să-şi demonstreze unitatea, la Paris, fiind salutaţi de majoritatea covârşitoare a germanilor, britanicilor, italienilor, sau olandezilor, în est au abundat rezervele. Puţini au sesizat calitatea decisivă a reacţiilor globale, efectul integrator al ecoului iscat în rândul francezilor şi al altor cetăţeni ai lumii libere de barbaria manifestată în capitala luminilor în cea de-a şaptea zi a anului. S-a ivit, iată, în lume o solidaritate promiţătoare. E amplă, e puternică şi fără precedent, ca şocul de tip „nine-eleven” generat de masacru.

Mulţi sunt însă criticii ei islamişti, de stânga sau de dreapta. "Ipocrizie!”- ţipă unii. „Mascarea adevărului!” „Ne ofensează!” - clamează alţii. Frapează că, deşi provin din universuri în aparenţă radical disjuncte, criticii depistează in corpore în infamia terorismului de la Charlie Hebdo un vinovat. E victima. De la islamistul Erdogan, la velicoruşii stalinisto-fascişti, la conspiraţionişti antisemiţi şi antiamericanii de serviciu, şi până la „corecţionarii” politici din stânga, creştinii fundamentalişti, ori xenofobii populişti de dreaptă, mai toţi identifică acelaşi responsabil principal. În puzderie de secvenţe narative, „de vină este vestul”. Sau, dacă sunt mai nuanţate: „şi vestul”...Dar fără „spânul” occidental, reprezentantul unei lumi „fără valori”, care-i transformă în Harap Alb pe craii „credincioşi” din răsărit nu se descurcă mai nimeni, la dreapta, să arate cu degetul spre „cremenal”.

Libertatea de expresie, fibră din inima democraţiei, pe care ar fi vrut s-o asasineze nu doar teroriştii la Charlie Hebdo, nu provoacă mari insomnii nici stângii. Cea din urmă deplânge fastidios neajunsurile burghezimii în raporturile ei interne sau diplomatice cu prea „sărmanii musulmani”, ceea ce i-ar obliga pe aceştia, chipurile, s-o apuce pe calea terorismului. Că mulţi din combatanţii ISIS au două doctorate, dar nu de genul Ponta, şi sunt odrasle de familii cu bani gârlă mai rar aflăm din presa politic corectă.

Acestea fiind zise, ar fi o eroare gravă să se creadă că Apusul n-ar avea restanţe majore; că n-ar fi dat dovadă de nevolnicie şi de o tendinţă de a se autominţi; că decreştinarea ar fi mit; ori că Islamul n-ar avea legături cu Islamismul şi n-ar trebui grabnic reformat din temelii. Chiar dacă multiculturalismul n-a eşuat decât în integrarea unor segmente musulmane (dar nici măcar a tuturor) Occidentul a comis multiple greşeli şi tactice, dar şi strategice în combaterea noului ev mediu care a irumpt sub formă de terorism islamist din răsărit. E cazul să le îndrepte. Dar nu-i va reuşi cât timp rămâne cantonat în autoamăgire, dacă basculează în populism de dreapta, ori ratează formularea unui diagnostic precis al bolii care macină democraţiile.

Marşul de la Paris îmi dă speranţe.