1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Cancerul extremist şi replica lumii civilizate

Cum se dezamorsează bomba cu ceas a unui extremism potenţial debordant, tot mai obraznic şi agresiv? Problema confruntă de mult statul evreu. Mai nou e şi internă, evreiască, dar şi una a Comunităţii Internaţionale.

Meir Ettinger, un tânăr israelian fanatic arestat după cele două atentate evreieşti

Meir Ettinger, un tânăr israelian fanatic arestat după cele două atentate evreieşti

Extremismul e o boală care, în anumite condiţii, face grabnic metastaze. Antisemitismul îi favorizează dezvoltarea malignă, dinamismul maladiei riscând, de la un moment dat, să devină irepresibil.

Evreii nu fac excepţie. În reacţie la o lume care cade tot mai lesne pradă extremismelor de toate soiurile se poate contamina oricine. Iar extremismul evreiesc nu e mai puţin abominabil decât cel neevreiesc. Poate fi explicat. Dar scuze n-are.

Guvernul de la Ierusalim a adoptat, mai nou, măsuri fără precedent, calificând drept "act terorist" incendierea, de către religioşi radicali, israelieni, a unei case palestiniene de pe malul apusean al Iordanului, faptă soldată cu moartea unui bebeluş şi a unui adult. Simultan, executivul statului evreu a extins şi asupra evreilor măsura detenţiei administrative, aplicată îndeobşte arabilor. În baza ei, cetăţenii pot fi menţinuţi în arest fără proces, pe timp nelimitat. Totodată, nu puţini observatori s-au lansat în căutarea surselor şi rădăcinilor acestui fenomen, încă marginal şi aparent nou, calificat drept "terorism evreiesc".

E bine de specificat din capul locului şi de reiterat ori de câte ori este nevoie. Barbaria generează barbarie. Exportat iniţial de nazişti, în Orientul Apropiat şi Mijlociu, iar apoi realtoit pe diverse trunchiuri ale lumii arabe şi islamice de către agenţii poliţiilor politice comuniste, de la KGB la Securitate, ţesutul urii faţă de evrei s-a implantat lesne. A devenit rapid marca tuturor grupărilor teroriste musulmane, fie ele de extremă stângă, dreaptă, sau, mai nou islamiste. Antisemitismul s-a înmulţit în mare viteză şi în mediile religios-politice ale ţărilor islamice, în care, neexistând o tradiţie a gândirii critice şi a separării statului de sfera credinţei, clericii şi politicienii islamişti l-au folosit din plin şi cu succes în scopul consolidării propriei puteri.

De aici până la a deveni politică de stat şi a genera declaraţii genocidale precum cele ale ayatolahilor iranieni, ori a justifica tiruri nediscriminate cu rachete lansate asupra populaţiei civile a statului evreu, de grupări extremiste sponsorizate de Iran, n-a mai fost decât un pas. Care, în încinsul climat din Orientul Mijlociu, n-avea cum să întârzie să se facă.

Un rezultat al acestei radicalizări vertiginoase, din ultimii 30 de ani, s-a materializat în periodice erupţii regionale ale barbariei. Bunăoară în războaiele defensive purtate de israelieni în ultimul deceniu împotriva grupărilor teroriste cu ample arsenale balistice, precum Hamas şi Hizbollah. Grupări finanţate de puteri regionale care le-au determinat nu doar să refuze recunoaşterea dreptului evreilor la propria ţară, ci şi să legimiteze antisemitismul şi să practice, în temeiul lui, sistematic, terorism anti-israelian.

La această intoxicare regională iscată de respingerea totală a elementului evreiesc s-au adăugat eforturi globale, din ce în ce mai accentuate, de izolare a Israelului precum şi o tot mai pronunţată indiferenţă faţă de victimele israeliene ale terorismului islamist, manifestată inclusiv în anumite state occidentale. Toate acestea n-au întârziat să işte între israelieni reacţii masive şi tot mai persistente de încăpăţânare, în special în segmentele cele mai periclitate şi în unele din mediile religioase ale populaţiei evreieşti din Ţara Sfântă. Ura a început să genereze ură. Din naţionalism s-a născut naţionalism, din fanatism religios fanatism religios, din antisemitism islamofobie, iar actele de teroare au provocat, de la un momet dat, riposte frizând, tot mai deschis, terorismul.

Ţara Sfântă nu e prima oară în istorie în pragul unor debordante valuri de ură şi al unor accese oribile, intolerabile, de violenţă. „Terorismul e terorism, indiferent cine-l comite”, a declarat, în mod just, premierul israelian Netanyahu, în reacţie la înjunghierea unei fete, la gay parade, în Ţara Sfântă, precum şi în ecou la incendierea unei case transformate în mormântul unui bebeluş palestinian. Dar emoţiile generate de aceste respingătoare crime ar trebui canalizate astfel, încât victimele să nu fi murit degeaba. Şi nu e nevoie doar de un set de severe demersuri politice, legislative, poliţieneşti şi judiciare. Ci şi de ample măsuri educative.

Nu poate fi imposibil să li se explice persuasiv oricăror potenţiali făptaşi evrei că interdicţia asasinatului din Decalog continuă să fie valabilă. Şi că nimic, nici măcar riposta la alte fapte de ură, nu justifică ura şi excesul extremist. Simultan va trebui să li se destrame convingător iluziile din care se hrăneşte orice terorism. De pildă himera totalitară, proprie şi doctrinarilor altor utopii fasciste, comuniste şi islamiste, potrivit căreia prin ură, activism, naţionalism, fanatism şi teroare s-ar putea grăbi sperata izbăvire, accelerându-se epoca mesianică şi ivirea paradisului terestru.

Aplanarea tensiunilor presupune însă nu doar o reacţie fermă şi hotărâtă, dar democratică, nu acţionistă, a autorităţilor israeliene. Indispensabilă întru oprirea metastazelor e şi o reacţie adecvată a lumii civilizate. Un remediu eficient presupune autentica solidaritate cu Israelul a unei Comunităţi Internaţionale, care, aparent tot mai izolaţionistă şi mai vulnerabilă la extremism propriu se arată tot mai puţin dispusă a ţine cont de nevoile de securitate ale populaţiei statului evreu. Astfel se amplifică involuntar sentimentul de izolare al israelienilor, care vitalizează extremismele de pretutindeni, alcătuind o parte importantă a cercului vicios ce-ar trebui spart de urgenţă.