Campania americană şi dispariţia centrului politic

Eterna, fascinanta Americă tocmai se dă în bărci. Această ţară e un simbol universal al libertăţii. Dar un segment alarmant de important al electoratului ei pare a nu mai înţelege corect semnificaţia acestei noţiuni. Şi importanţa ei pentru democraţie.

Primul candidat evreu cu oarecari şanse de succes din istoria campaniilor electorale prezidenţiale americane e, culmea, un radical de stânga. Ar vrea să-i pună în lanţuri pe bancheri, să le ia gâtul, financiar şi economic, marilor antreprenori, şefilor de concerne, capitaliştilor.

Că ar sugruma astfel economia americană, că i-ar lua forţa de a crea noi locuri de muncă, îl doare în cot. Nu-i iubeşte pe imigranţi, dacă, dornici de libertate, fug de tirani de stânga, precum cei cubanezi. Adoră însă imigraţia, dacă ea promite să-i inunde ţara al cărei preşedinte ar vrea să fie. Ce n-ar da el, „liberalul”, cum greşit îi numesc americanii pe stângişti, să abolească libertăţile americane.

Acest candidat, pe nume Bernie Sanders obţine, culmea, în alegerile preliminare din Iowa, un scor aproape egal cu al candidatei establishmentului, Hillary Clinton, ceea ce, în condiţiile date, echivalează cu un uriaş triumf. Pare greu de imaginat, dar Sanders va mai face multe valuri în campania electorală americană şi nu e deloc exclus s-o înfrângă pe prea puţin credibila nevastă a fostului preşedinte, Clinton.

În răstimp, la dreapta spectrului politic, Ted Cruz, se impune anevoios în faţa unui populist impredictibil, dacă nu de-a dreptul descreierat, rasist şi extremist ca Donald Trump, cel încă şi mai detestat de establishmentul din Washington şi de elita europeană decât Bernie Sanders. De origine latinoamericană, republicanul texan care a câştigat în Iowa în faţa trufaşului Trump trece, în ochii stângii americane şi europene, drept un cruciat. E un ideolog conservator prea pur şi dur, e prea creştin ca să nu stârnească fiori reci pe spinarea elitei cantonate în corectitudine politică.

Tare din urmă vine cealaltă veste dătătoare de speranţă, dincolo de înfrângerea lui Trump, transmisă de primul scrutin preliminar american. E rezultatul, suprinzător de consistent, obţinut de un conservator moderat, ca Marco Rubio. E un candidat pe cât de bine pregătit, retoric, pe atât de prezentabil, căruia, ştiut fiind că, în vest, alegerile se câştigă îndeobşte la centrul spectrului politic, establishmentul republican îi atribuie şansa de a o înfrânge în confruntarea finală pe Hillary Clinton.

Or, ceea ce nu pare să fie în stare să vadă şi să înţeleagă acest establishment e progresiva erodare a centrului politic, în Statele Unite, ca şi în ţările vest-europene. O semnalizează insensibilitatea aiuritoare, tot mai vădită, lesne decelabilă în sondaje, a păturii de mijloc, din societăţi deschise vechi şi încercate, faţă de crude agresiuni verbale, faţă de barbaria unor derapaje inspirate, parcă, de retorici teroriste.

De pildă faţă de propunerea de a se deschide focul "împotriva imigranţilor la graniţe", ba chiar "contra femeilor şi copiilor lor", avansată recent, înainte de a fi vag retractată, de liderii populiştilor germani. În reacţie, clasa politică germană s-a arătat revoltată. Nu însă şi mare parte din germani. Care bănuiesc elita de histrionism şi de ipocrizie. O indică nepăsarea în faţa văditei dezumanizări a unui Trump, care, dincolo de proasta lui creştere, are tupeul, prizat, vai, de prea mulţi, de a afirma că ar putea împuşca în plin New York pe cineva, fără să-şi piardă din popularitate.

De unde aşa indiferenţă? De unde simpatia pentru colectivismul abject al unui Sanders? De unde pogorârea în primitivism semnalizată de succesul unor poziţii populiste în campania electorală a celei mai importante democraţii din lume?

E vorba, desigur, de un protest amplu. Dar ce înseamnă oare această cârteală de o anvergură fără precedent? Oare ce dezastru s-a petrecut cu America? N-a ieşit ea, oare, din criza izbucnită în 2008? Ce se întâmplă cu restul unei lumi occidentale în care recrudescenţa fascistă, nu doar în ţări ca Grecia sau Ungaria, e fără precedent? În care se manifestă cu uluitoare forţă şi ispite comuniste şi separatiste?

Ce a generat biruinţe greu suportabile, precum cea a extremismului de stânga, reprezentat de accesul, la cârma laburiştilor britanici, al noului lor lider, Corbyn? Cum se explică scorul uluitor de slab, sugerat de sondaje, al social-democraţilor germani, a căror popularitate a ajuns pe alocuri, în special în est, în ciuda tradiţiei, să fie egalată de simpatia oferită proaspăt iviţilor populişti din Alternativa pentru Germania?

Asistăm în zone vaste din lumea liberă la o revoluţie anti-sistem. Ce-a generat această imensă revoltă împotriva establishmentelor politice? Fondurile uriaşe plasate în agresivă propagandă antidemocratică, naţionalistă, colectivistă şi în partide extremiste de Kremlin? Desigur. Dar nu e totul. Economia? Mai puţin şi mai ales în sudul Europei.

La mijloc e dezastrul celor opt ani de falimentară politică americană, girată de stângismul descătuşat al lui Barack Obama. E izolaţionismul căruia tocmai i se pune capăt, eventual tardiv, prin hotărârea cvadruplării implicării militare americane în Europa. E vorba de o iluzie şi de un feeling încă, parţial, difuz, dar tot mai extins.

E sentimentul că lumea liberă e asediată. Că e periclitată mai mult decât oricând. Că se restrânge pe zi ce trece şi stă, chiar, să dea ortul popii. Dar nu pentru că vestul încearcă, responsabil, să tempereze, prin dialog, expansionismul şi elanurile totalitare ale vrăjmaşilor săi, ci pentru că, sub imperiul unor elite corecte politic, pacifiste şi globaliste, pare a-şi fi pierdut busola, valorile, voinţa.

E senzaţia că Occidentul ar fi impotent din cauza multilateralismului său întemeiat ideologic. Că şi-ar fi sacrificat democraţia în numele relativismului, a unui ateism agresiv şi a unui pragmatism rău înţeles şi aplicat. De unde iluzia, că statele lui componente ar avea nevoie de o urgentă renaţionalizare şi de-o reideologizare a politicilor lor pe linia unor utopii clasice, sau religioase

Toate acestea au săpat la temelia clasei de mijloc, au fărâmiţat centrul politic, ce-i furnizează coloana vertebrală democraţiei liberale, le-a sfărâmat multora opţiunile democratice. Analizam chestiunea, în decembrie, în "Democraţie fără democraţi". Săptămânalul german Die Zeit a publicat recent, sub semnătura lui Iijoma Mangold, o analiză similară, intitulată "Pierderea centrului", ce deplânge dispariţia civilităţii sub loviturile combinate ale "hipercriticismului stângist" şi ale brutalităţii extremei drepte.

Or, naţionalismul nu poate fi opţiunea câştigătoare. În epoca globalizării problemele lumii libere nu se pot împuşca la graniţele naţionale. Nici chiar la cele americane. Cuplată cu luciditatea şi claritatea morală, democraţia e singurul ei pariu ganiant.