1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Calomnia bine temperată

Ar putea fi grotesc. Dar e strigător la cer când, pentru obţinerea unei vindicte sau victorii politice se invocă, manipulator, orfani.

Copii orfani din Germania comunistă

Copii orfani din Germania comunistă

Scrii un text în care îţi exprimi nădjedea în perpetuarea independenţei justiţiei româneşti, probate prin condamnarea unui Dan Voiculescu ori Adrian Năstase? Nu vei scăpa „nepedepsit”. Semnezi un articol care manifestă speranţe de salvare a democraţiei, statului de drept şi alianţelor occidentale, în ciuda multiplelor manipulări şi dezinformări? Accepţi publicarea unor astfel de articole? „O iei” pe loc. Rişti să fi supus linşajului tv de genul celor practicate în "anteniade". În ziare, postacii, partizanii restauraţiei, fanii oligarhiei securiste se reped în tine, reproşându-ţi te miri ce.

Pe vremuri mi se puneau în cârcă varii nume şi obârşii false. Mi s-a reproşat apoi cutezanţa de a mă arăta convins de buna credinţă a convertirii lui Mihai Pacepa la democraţie. Manipulând istoria prin stimularea reflexelor ultranaţionaliste, detractorii săi securisto-legionari stăruie, întru edulcorarea totalitarismului ceauşist, să prezinte manipulator un act patriotic, precum cel al lui Pacepa, de trădare a comunismului şi a poliţiei politice, într-unul, imaginar, de „vânzare” a României.

Rostul demersului e limpede. Cum să omori mai eficient amintirea imperiului foametei, frigului şi fricii patronat de Ceauşeşti? Cum să distrugi mai uşor memoria crimelor totalitare? Îi reinventezi infernului ceauşist o faţă umană, demontându-i simultan pe cei ce i s-au opus.

Mai nou, m-am văzut somat de un anonim să declar de ce anume îmi permit să mă bucur, fie şi reţinut, de întemniţarea unui securist-infractor ca Felix, fără să abordez alte prezumtive rele, fărădelegi şi crime. De pildă un presupus „trafic de copii” de care, fără probe concludente, e acuzat, mai nou, Cristian Burci, patronul Adevărului.

Anterior, o acuză similară emanând de la un extremist de serviciu i s-a pus în cârcă, la modul sugestiv, şi candidatului liberal la prezidenţiale, Klaus Johannis. Nu cunosc în detaliu acuzele ori replicile celor acuzaţi, cred, pe nedrept. Amănuntele nu mă interesează. N-am în galantar verdicte. Am doar întrebări. Şi observaţii de principiu.

Să fie oare a media adopţii de copii orfani, de către familii de americani, canadieni sau vesteuropeni un act ruşinos? Nu reprezintă el un ajutor imens pentru viitorul acestor copii rămaşi de izbelişte într-o ţară adusă în sapă de lemn de comunişti, dacă noii lor părinţi sunt ok?

Cât de uşor e însă a-i învinui că nu ar fi! Ce lesnicios a sugera, pervers, că şi-ar fi folosit copiii adoptaţi ca pe un hambar de organe, pentru a-i înrobi sexual, sau cine ştie ce alte grozăvii! Ce mai contează că nu există dovezi pentru un asemenea oribil „trafic” prezumtiv? Ajunge să afirmi că ai descoperit „un schelet în dulapul” celui care a mediat asemenea adopţii, ca să-l „termini” pe duşman.

Există şi au existat, e adevărat, şi adopţii regretabile. De vină pentru ele au fost şi sunt în primul rând autorităţile. Care însă, în mod straniu, sunt ignorate când e vorba să se îndrepte tunul dezinformator spre personalităţi politic stingheritoare. Nu mai puţin interesante sunt motivele pentru care se aruncă pe piaţă confabulaţii îndeaproape înrudite cu plăsmuiri de felul scandaloaselor Protocoale ale Înţelepţilor Sionului.

Nimic nu stârneşte emoţii naţionaliste mai vii decât pretenţia „trădării neamului” şi a „vânzării” sau „traficării” de copii în beneficiul unor „străini” potenţial crapuloşi. Contează mai puţin substanţa şi realitatea unor astfel de acuze. Mafioţii, ultranaţionaliştii, comunisto-fasciştii, securiştii şi antidemocraţii care enunţă emfatic atari învinuiri sinistre ştiu bine că manipularea prin recursul la fantasmagorii gâdilătoare de patriotism şi storcătoare de lacrimi e una dintre cele mai eficiente, indiferent de doza de neadevăr pe care o conţin.

Că acuzatorii de invenţii, anonimi adesea, ori apăraţi de un CNA inapt, n-au treabă cu neajunsul de a dovedi consistenţa învinuirilor, se înţelege de la sine. Misiunea obscenităţilor proferate fără acoperire e, dincolo de neutralizarea personalităţilor stânjenitoare, să abată atenţia de la adevăratele probleme ale unei ţări şi guvernări. De pildă de la alunecarea ei în recesiune din pricina unei administraţii inepte sau a unui executiv în cel mai bun caz incompetent, iar în cel mai rău, corupt.

Deloc, deci, de mirare că, ori de câte ori se ocupă cineva cu demistificarea unor delicte şi manevre învăluite în fumuri diversioniste, ori găzduieşte şi permite demascarea lor, jurnalistul demistificator, ziarul sau editorul său se văd instantaneu somaţi, înjuraţi, discreditaţi. Li se cere să-şi asume greşeli. Li se solicită să se delimiteze de presupuse malversaţiuni ale adversarilor politici ai celor criticaţi, pentru a dovedi astfel că sunt „obiectivi”. Li se fixează o agendă tematică afină linşajelor mediatice şi propagandei televiziunilor de partid spre a demonstra că nu suferă de un presupus orb al găinilor sau de alte forme de cecitate.

În genere, se recurge la orice viclenie la îndemână spre a se răspândi în public zoaie şi lături despre toţi cei ce insistă să apere libertatea, independenţa justiţiei şi statul de drept. Întrucât sunt menite să păteze prestigiul unor oameni angajaţi să construiască o democraţie autentică, ştiut fiind că denigrarea, oricât de fanteziste ar fi acuzele care-o susţin, nu rămâne niciodată fără nişte urme negre, murdăriile cu pricina au frecvent bătaie electorală. Nimic mai eficient decât o calomnie bine temperată ca să scoţi din cursa pentru preşedinţie un adversar altminteri incomod.