Ca-n Zimbabwe: jurnalist german în duba jandarmeriei române

Este două dimineața și câinele Corbu latră să trezească întregul bloc din vecinătatea centrului capitalei României. Nu înțelege prea bine de ce a trebuit să petreacă atâta vreme singur în această zi de 20 iunie - mai mult decât de obicei. Dar așteptarea a luat sfâșit și se bucură să-și anunțe tot cartierul că Mădălina Roșca și Paul-Arne Wagner s-au întors acasă.

Nu este prima dată când merg la protestele anticorupție din București. De un an și jumătate, de când actuala majoritate parlamentară de la București a început asaltul asupra justiției, Mădălina și Paul, amândoi jurnaliști, filmează și fotografiază la mitingurile din fața Guvernului sau a Parlamentului ceea ce li se pare că merită să nu fie uitat. De la fețele și vocile pieței până la modul în care autoritățile tratează protestele. De la forța argumentelor până la argumentele forței.

În seara aceasta, Paul nu a apucat să fotografieze foarte mult. Pe când iluminatul stradal începea să completeze lumina tot mai slabă a amurgului, printre protestatari și-a făcut apariția o mică armată de mascați. Jandarmi în armuri de confruntare. Nu păreau să caute pe cineva anume. Se mișcau de parcă ar fi vrut să intimideze protestatarii. Până la urmă, i-au iritat. Dar n-au reușit să-i provoace. „În general, protestatarii români nu se lasă provocați”, spune Mădălina. Cu toate acestea, povestește Paul, „a fost un moment în care, acolo, s-a produs haos. Dacă a fost sau nu ceva premeditat, nu pot să spun. Cert este că lucrurile s-au precipitat – din senin”. În acel haos, patru brațe l-au înșfăcat pe firavul ochelarist cu plete și l-au înghesuit într-o dubă care a părăsit degrabă piața. Mădălina a filmat scena. Cele două ore și jumătate ce au urmat au două povești. 

Pașaport pentru suspiciune

Când nu știi nimic, două ore și jumătate durează o scurtă veșnicie. Mădălina, soția jurnalistului, nu a știut nimic: unde este Paul, de ce l-au luat jandarmii, cum să-l ajute. „L-am văzut înhățat de jandarmi și am continuat să filmez. Îmi cer iertare, Paul, poate ar fi trebuit să fac altceva, să te scot de acolo...” Paul zâmbește, dar îl macină o nedumerire: a fost primul care le-a ieșit jandarmilor în cale sau l-au căutat? Motive să fie în vizorul cuiva ar fi: casa de producție media pe care Mădălina și Paul o dețin, Passport Productions, a lansat, la începutul primăverii, un tulburător documentar despre sărăcia din județul celui mai influent politician din România, șeful partidului de guvernământ și al Camerei Deputaților, Liviu Dragnea. Și tot ei au documentat, cu filmări detaliate, abuzuri comise de jandarmi de-a lungul protestelor anticorupție. 

Jurnalist de cursă lungă, Mădălina a ales să filmeze. În scurt timp, însă, un al treilea jandarm i-a tăiat calea – chiar când îl urcau pe german în dubă. Pe înregistrarea video se mai observă doar reflexiile marginilor lucioase ale rucsacului lui Paul pierzându-se îmbrâncite în bezna din mașină „Am încercat să scot telefonul, să  filmez cu el și să transmit live pe Facebook. Nu am avut însă rețea și, oricum, între timp, mașina jandarmeriei plecase”. În minutele ce au urmat, alți oameni din mulțime au fost și ei reținuți și urcați în dube. Mai tîrziu, spre dimineață, Paul avea să comenteze mâhnit pe Facebook: „Pentru ceilalți oameni ridicați nu au existat o ambasadă și un minister de externe ale Germaniei, unde să li se reclame ridicarea. Pentru că ei sunt români”.

Noaptea cea mai ciudată dinaintea zilei celei mai lungi

Cealaltă față a poveștii începe în brațele puternic exersate care l-au purtat pe Paul până în interiorul dubei. De fapt, un van – culmea ironiei – de producție germană ale cărui scaune au fost scoase și în care se aflau cauciucuri. „Nu pot să spun când și cum m-au apucat. Nu știu dacă eram pe trotuar sau pe trecerea de pietoni. Parcă eram pe trecere și era verde”. Piața era, la acea oră, ocupată de protestatari, iar Paul nu era nici pe de parte singurul de pe acea trecere de pietoni – devenită oricum inutilă. „În câteva secunde m-au băgat deja în mașina poliției. Am fost deseori, ca jurnalist, în locuri unde alți oameni aveau probleme cu poliția sau jandarmii, dar eu nu am avut niciodată. Nu mi-am imaginat nici o clipă că s-ar putea întâmpla”. Dar s-a întâmplat. „Era ca într-un film polițist de proastă factură. Întrebam de ce sunt aici și nu mi se răspundea. Întrebam unde mergem și nu mi se spunea. Iar ușa mașinii se tot deschidea în mers” – ceea ce, până la urmă, i-a permis lui Paul să rețină mici detalii despre traseul ce avea să se încheie într-o cameră sinistră a unei secții de poliție, cu mobilier îmbătrânit, zugrăveală la preț redus, dulapuri expirate și lumină rece. Vreme de două ore și jumătate, agentul constatator Niculescu i-a înșirat lui Paul tot felul de motive care să-i justifice reținerea. „Nu unul, ci mai multe. Dar nu toate deodată, ci când unul, când altul. Nu mi-a spus o abatere clară, un articol de lege pe care l-aș fi încălcat”.

A stat izolat, acolo, fără să poată să dea vreun telefon. Din când în când a fost lăsat singur cu unul dintre jandarmii care l-au târât cu forța în dubă. „M-am simțit intimidat și am cerut să fie scos din încăpere”, spune. Nu i-au permis să cheme un avocat sau un translator. Nici să sune Ambasada Germaniei. „La secția de poliție oricum trebuie să închizi telefonul – deci n-aveam cum să chem vreun avocat”. Într-un final, a fost pus în fața unui proces verbal și i s-a cerut să accepte un avertisment pentru obstrucționarea activității jandarmilor. „Era scris mărunt și greu de citit. Mai ales că nici nu mi l-au dat în mână. Mi l-au arătat de departe, ca și cum s-ar feri să-l pot citi. Am spus că nu înțeleg ce scrie și nu pot semna”. Povestește că agentul Niculescu și-a apropiat palmele ca și cum ar vrea să țină între ele o carte și le-a dus aproape de nas: „Așa a ținut hârtia și a bombănit în ea că am făcut asta și asta și asta. Că l-aș fi apucat de braț pe jandarm. Dacă îl vezi îți dai seama: era protejat ca o broască țestoasă și de două ori mai mare decât mine. Am refuzat să semnez, pentru că erau numai minciuni!” Și-atunci l-au amenințat că îl amendează cu 500 de lei – tocmai pentru că refuză să semneze.

N-ai CNP, nu pupi proces verbal, nici amendă

Într-un final, jurnalistul german a părăsit clădirea poliției fără o copie a procesului verbal și fără amendă. „M-a sunat când i-au dat drumul – chiar din fața secției”, spune Mădălina. „Nu știa cum se numește secția, nu i-a spus nimeni, dar din dubă a văzut, la dus, numele străzii – bulveradul Bucureștii Noi. Oamenii pe care îi cunoșteam și care au fost cu mine au intuit că este vorba despre secția 5”. Pe treptele de beton din fața clădirii, Paul povestește, la ceva timp după miezul nopții, primele impresii din detenția temporară. Între timp vuiesc televiziunile și radiourile despre cazul jurnalistului german săltat în Piața Victoriei. În timp ce îl descoasem, din clădirea secției 5 ies patru dintre jandarmii care au operat rețineri în timpul protestului. Unul dintre ei are bluza albastră a uniformei sfâșiată. E o strategie, îmi explică mai târziu Mădălina, ilustrându-mi cele spuse cu o înregistrare video: în timp ce îi bruschează pe participanții la mitingurile incomode puterii, jandarmii se îmbrâncesc între ei și tot între ei își rup hainele, pentru a putea justifica eventuale gesturi violente. „Jandarmeria Română aproape a lipsit cu totul de la mitingul partidelor aflate la putere”, a observat și Paul. 

Este trecut de ora 1 noapte. După o lungă zi fierbinte, Piața Victoriei s-a cam golit. Mai sunt câțiva protestatari, stau întinși pe asfaltul cald sub lună, ca la plajă, și discută politică. Își asumă voturile rispite în ultimii 20 și ceva de ani pe candidați care i-au dezamăgit. Când îl văd pe Paul se ridică să-l îmbrățișeze. Vor să știe ce i-au făcut cei care l-au reținut. „Încercau să mă găsească în baza lor de date. Erau contrariați că nu-mi găsesc în actul de identitate CNP-ul. Păi, le-am spus, în Germania nu există CNP, am doar o serie, dacă ajută”. După două ore, în care nu i-au dat nici măcar un pahar cu apă, „erau deja disperați că nu mă găsesc în serverele poliției” așa că le-au pasat jandarmilor responsabilitatea de a-l verifica. Ceva ciudat s-a întâmplat, însă: la un moment dat toată lumea părea să-și dorească doar să scape de Paul Arne Wagner. „Am mai fost ridicat odată la fel: în Zimbabwe. La fel a fost și acolo. Fără explicații. Bine, nu am fost ridicat de poliție de mai multe ori în viața mea. Așa că nu pot să nu fac o comparație. Asta e”.

Asta este. Și ar mai fi ceva: Jandarmeria zice că jurnalistul german ar fi forțat ”dispozitivul” la o trecere de pietoni pe Bdul Aviatorilor. ”Purtarea, la vedere, a unui badge inscripționat PRESS nu reprezintă un act oficial", se transmite într-o informare a Jandarmeriei Capitalei. Chiar așa? Așteptăm răspunsuri multe din partea autorităților!