Caţavencu fără Caţavencu

Eu sper ca această incizie în corpul nostru social atît de bolnav însă fără conştiinţa bolii şi refuzînd cu încăpăţînare o expertiză de specialitate să se constituie într-un precedent, mai întîi pentru restul presei, iar apoi şi pentru alte zone ale societăţii. În aşa fel încît să înceapă şi la noi să se aleagă apele.

Recurs la memorie: apariţia pe piaţa media în urmă cu o săptămînă a publicaţiei Kamikaze, un pariu editorial al grupului de jurnalişti care a sărit din corabia lui Vîntu pentru ca în felul acesta să se salveze profesional şi să nu se lase hăcuiţi moral în burta aceea uriaşă şi malefică a corabiei de care am pomenit – şi despre care pînă şi noctambulul domn Mircea Geoană spunea că ar avea ceva malefic, vă mai amintiţi desigur –, aşadar pariul jurnaliştilor care au scos pe piaţă o nouă publicaţie pe mine m-a convins.

Şi s-a întîmplat asta pentru că am focalizat în gestul "caţavencilor" spiritul revoltei, altfel spus dovada că încă mai sînt printre noi şi oameni vii. Aşa am pornit-o, implacabil, înspre în urmă cu 20 de ani, mai exact în toiul manifestaţiei din Piaţa Universităţii.

Am lăsat să treacă o săptămînă, deşi am vrut să scriu despre "ruperea" "caţavencilor" în două în chiar ziua de miercuri, 17 martie, cînd în loc de un "Caţavencu", la chioşcurile de ziare au apărut două publicaţii "Caţavencu", deşi cu titluri diferite.

"Am vrut să facem o revistă de satiră a noastră, să nu depindem de nimeni", mi-a spus coordonatorul echipei de la Kamikaze, Marius Borţea. "Noi i-am chemat pe toţi. Unii au venit, alţii au rămas", a punctat el la finalul scurtei noastre discuţii prin telefon.

Îl ştiu destul de bine pe Marius Borţea, e un jurnalist pe care îl creditez, îl localizez adică între acei atît de puţini jurnalişti români care continuă să îşi facă bine meseria. Şi asta indiferent de gradul de risc pe care îl insinuează mai ales de un timp încoace ropotul intemperiilor livrate manual cu stropitoarea, ca venind desigur din cerul încercănat al patriei, ori de cît de greţos de călduţă şi pufoasă ar fi lumina ce ne-ar fi livrată din ochiul de sticlă al aceluiaşi cer al patriei – citeşte aici "din cerul de nori de mucava ori din cerul de sticlă colorată ", ceruri-proprietăţi private ale unora ca Vîntu, Voiculescu, Patriciu şi ale altora ca ei.

Şi cu ocazia asta îi felicit, pe el şi pe colegii şi prietenii lui, nu pentru curajul pe care l-ar fi avut să debarce din corabia apostolului FNI (curaj despre care "se tot face vorbire" de o săptămînă încoace în exces şi cu o admiraţie tîmpă dinspre toate zonele societăţii noastre multilaterale şi atît), ci pentru faptul, elementar, de a fi fost corecţi cu ei şi cu cititorii lor, altfel spus, pentru faptul elementar de a nu mai accepta să fie cîţiva dintre milioane de negri pe plantaţie.

Eu am înţeles de aici că mai tinerii jurnalişti care au sărit să se salveze din corabia lui Sorin Ovidiu Vîntu au făcut în primul rînd acest gest, de revoltă omenească, în urma unui conflict interior cu ei înşişi. Şi poate chiar în urma unui conflict moral pe care au găsit de cuviinţă să îl rezolve în cest fel. Iar pentru asta nu îţi trebuie acel curaj, în sensul bătătorit al cuvîntului, care înseamnă să îi înfrunţi bărbăteşte pe marii "rechini", ci doar să te priveşti sincer şi cinstit, sever dar şi cu o mare înţelegere în faţa propriei oglinzi.

Şi să îţi poţi răspunde: da, cel din oglindă sînt chiar eu, nimic atît de urît, încît să nu mă mai pot recunoaşte, nu am lăsat să mă atingă.

Autor: George Arun

Redactor: Robert Schwartz