1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Căpitani de vas şi politica românească

Fără un căpitan competent, nava lui Ulise n-ar fi reuşit niciodată să revină în Itaca...

Corabia lui Ulise

Corabia lui Ulise

În Italia s-a reluat procesul intentat lui Francesco Schettino, căpitanul navei de croazieră, Costa Concordia. Comandantul italian fusese acuzat că, din vanitate şi incompetenţă şi-a manevrat nava astfel încât să eşueze, că a provocat, din imprudenţă, moartea a zeci de pasageri şi că, din laşitate, şi-a părăsit vasul în timp ce pasagerii săi se mai luptau, la bord, cu moartea.

Probele strânse de acuzare în acest dosar par zdrobitoare. Dacă, aşa cum e probabil, Schettino va fi condamnat, se pune întrebarea cum de e posibil ca armatorii să-i fi încredinţat o comandă atât de importantă.

Cum ajunge un şef să fie inept, corupt şi nefast? Ce-l face să fie demn de a fi votat? Şi ce anume îl preface într-un blestem? Întrebarea nu e academică. De lideri depinde, în lumea globalizată, nu doar soarta popoarelor lor, ci, uneori, a întregii omeniri. Ştim de pildă prin ce dezastru a fost ea obligată să treacă din cauza unor lideri ca Hitler şi Stalin.

Versiunea germană a scriitorului român Mihail Sebastian, romanistul şi profesorul universitar Victor Klemperer, reţinea la Dresda, în celebrul său jurnal ţinut în timpul Celui de-al treilea Reich, tulburătoarea afirmaţie a unui gânditor francez al secolului 18.

Excedat de popularitatea naziştilor, ca şi de maniera secretă, cu totul netransparentă în care fasciştii - ca şi comuniştii de altfel - obişnuiau să-şi conducă ţările, Klemperer scrie că 'politica a devenit mai mult decât oricând jocul secret al unui număr restrâns de indivizi', care decid soarta a milioane de oameni şi afirmă că ar reprezenta poporul”. Apoi, citându-l pe Bernardin de Saint-Pierre, el notează: „Dacă un guvern este corupt, de vină e corupţia din popor”.

Jurnalul lui Klemperer e una dintre cele mai coerente şi mai convingătoare mărturii privind ofensiva, aparent irepresibilă, a unei barbarii totalitare de felul celei naziste.

Convins de superioritatea culturii germane, profesorul din Dresda, un evreu botezat şi asimilat, n-ar fi vrut decât să fie lăsat în pace să continue să-şi iubească patria germană şi să-şi cultive puternicul naţionalism german. Sub imperiul derapajului totalitar al ţării sale s-a văzut nevoit să-şi revizuiască poziţiile. Între adnotările sale se găsesc multiple însemnări despre abilitatea propagandistică a duşmanilor democraţiei, despre limbajul şi politica lor de cadre, menite să dezinformeze, să prostească, să corupă şi, până la urmă, să înrobească naţiunea.

Succesul acestor politici n-a fost frânat, întrucâtva, din păcate insuficient, decât de emigranţi. Aşa cum şi prostirea românilor şi a străinătăţii de către aparatul ceauşist n-a putut fi limitată într-o oarecare măsură decât de posturile de radio occidentale; de „transfugii”, de emigranţii Republicii Socialiste; de către românii care au trecut înot Dunărea; de numeroşii germani şi evrei români vânduţi pe valută occidentului; şi, last but not least, de scriitori de succes ca Norman Manea, sau de către foşti ofiţeri de securitate pocăiţi ca Mihai Pacepa.

Unii s-ar fi aşteptat poate ca România post-comunistă să-i invite pe emigranţi să revină în ţară şi să pună umărul la edificarea democraţiei. Aşa a procedat Cehia lui Vaclav Havel imediat după 1989. I s-a propus după război şi renumitului scriitor anti-nazist, Thomas Mann, care emigrase în SUA, să devină primul preşedinte al Republicii Federale.

Altfel stau lucrurile în România. Unor victime ale securităţii, de pildă unui celebru scriitor, li s-a retras abuziv cetăţenia română, care, oficial cel puţin, nu li s-a retrocedat nici până azi.

În schimb, la cârma Institutului Cultural Român, care ar avea menirea să promoveze în lume cultura română a fost numit, după episodul informatorului „Horia”, un nou turnător, de această dată al profesorilor săi străini.

Pare că pe H.R. Patapievici, un exemplu de probitate şi de competenţă, autorităţile nu sunt în stare să-l înlocuiască decât cu şefi care, la un moment dat, au pus umărul la activităţile poliţiei politice comuniste. Iar bâlbele de la Institutul Cultural Român sunt doar copilării faţă de cazuri grele precum "Fenechiu" sau în raport cu alte gafe, monumentale, comise de specialiştii USL în politica de cadre.

E vorba, nota bene, de aceiaşi oameni al căror unic punct de program în campania electorală fusese „jos Băsescu” şi care promiseseră nu numai debarcarea „marinarului” ci, precum premierul Victor Ponta (în aprilie 2012), edificarea „celui mai cinstit guvern pe care l-a avut (vreodată) România”.

Dincolo de râsul homeric pe care-l suscită acum această declaraţie e clar că nava românească riscă să se îndrepte grabnic către tragedia unui naufragiu, dacă face eroarea de a rămâne cu asemenea inşi la timone.