1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Germania

Cît valorează încrederea?

Bănuieli, temeri, iritaţii şi speculaţii a iscat cererea Curţii Federale de Conturi de verificare a rezervelor de aur ale Germaniei puse sub cheie în străinătate, pe principiul încrederii.

Bate deja la uşă inflaţia proorocită de ziare şi reviste serioase? Sunt cumva împuţinate sau falsificate cele 3396 de tone de aur, depuse în băncile prietenilor? Şi cît de sigură este soarta acestora devreme ce ele nu au mai fost verificate corespunzător, nici cantitativ, nici calitativ, totul bazîndu-se pe principiul încrederii? Nu ar fi mai bine ca, în pofida riscurilor previzibile şi a exorbitantelor costuri de transport şi pază, întreg tezaurul să fie readus acasă?

La urma urmei, şi Germania dispune de clădiri suficient de solide şi sigure spre a-şi adăposti de una singură rezervele de aur, cred adepţii cei mai înfocaţi ai ţinerii sub cheie proprie a întregii averi.

Cum era de aşteptat, punerea în discuţie a inventarierii, ba chiar a revenirii aurului german acasă, a cam tulburat altminteri excelentele relaţii dintre Bundesbank şi Federal Reserve. Aflat la New York, Andreas Dombret, membru al conducerii Bundesbank, a cotat într-un discurs oficial drept bizară întreaga dezbatere în jurul chestiunii. Temerile care s-au făcut din plin auzite i se par bancherului german iraţionale.

Dar cît de corectă este decizia paznicilor americani ai Graalului german de a nu le permite revizorilor decît să privească de la distanţă lingourile de aur, necum să le ia în mînă, să le numere şi cîntărească?

Oricum, şi în parcimonioasa, discreta şi bogata Elveţie, recomandarea Curţii Federale de Conturi din ţara vecină, de a inventaria şi verifica rezervele de aur aflate în străinătate, a stîrnit nu doar nedumeriri ci şi nelinişti, întru totul justificate. Ţara cantoanelor are depusă, e adevărat, în cantităţi mult mai mici decît Germania, o parte din aurul propriu, în bănci străine. Sunt gratuite oare în vremuri de criză temerile nutrite pînă şi de placizii elveţieni? Sau de oricare alţi europeni ale căror averi naţionale sunt parţial date în custodie unor instituţii financiare străine?

Nu neapărat. Printre însuşirile nobilului, inalterabilului, rîvnitului şi mult preţuitului metal galben figurează forţa sa destructivă. Dorinţa de a-l poseda a provocat războaie, campanii de cucerire, omoruri, vărsări de sînge, pagube ecologice, modificări de mediu…

Dar aurul dispune şi de un mitologic potenţial de seducţie a imaginarului individual şi colectiv. Nu s-a supărat Moise pe evrei, găsindu-i dansînd în jurul viţelului de aur? Nu ştim oare ce s-a întîmplat cu regele Midas căruia i s-a împlinit dorinţa de a preface în aur tot ce atinge? De ce berberii consideră aurul aducător de nenorociri şi lacrimi, refuzînd să rîvnească la el şi să-l posede?

Nu ar strica, în vremuri în care temerile mai mult sau mai puţin „iraţionale” dar şi realităţile obiective sporesc vertiginos preţul aurului pe pieţele mondiale, să ne amintim de basmul fraţilor Grimm, „Hans im Glück”- Hans cel norocos.

Pentru cei şapte ani trudiţi, primeşte drept simbrie un bolovan de aur mare cît capul lui. Pornit la drum, îl dă în schimbul unui cal, pe care-l dă în schimbul unei vaci, pe care o dă în schimbul unui porc, pe care-l vinde şi cumpără o gîscă, de care se desparte în schimbul unei bucăţi de cremene care nu se adevereşte a fi decît o banală piatră de rîu ce-i cade din buzunar în fîntînă cînd se apleacă să bea apă. De fiecare dată Hans este convins că a făcut o afacere bună dar cel mai fericit şi uşurat se simte cînd a scăpat şi de piatra din buzunar. Cîntînd şi sărind de pe un picior pe celălalt se reîntoarce la casa părintească.