1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Câtă putere mai au cuvintele

Cuvintele rostite în public nu par să aibă întotdeauna consecinţe. Oricât ar fi ele de grave, acuzaţiile, recriminările, ofensele sunt absolvite cu argumentul unei necesităţi politice superioare.

Un ziarist britanic care locuieşte la Bucureşti a scris recent un articol în care a enumerat ce-i place şi ce nu-i place la români. Printre altele el spunea că îi place faptul că oamenii nu sunt ranchiunoşi: ”Dar aici în România poţi să ţipi la prietenii tăi, la iubita ta, la iubitul tău şi la colegi, să le spui lucruri jignitoare până la Hristos – nu-i pasă nimănui. Trecutul e o glumă. Nimeni nu poartă pică nimănui” (Michael Bird, Contributors). Ar fi trebuit să adauge că, de multe ori, şi în politică e la fel.

Dar ceea ce lui i se pare fermecător, căci vine dintr-o lume de-o gravitate şi rigiditate poate prea apăsătoare, în România trece mai curând drept un mare, foarte mare defect. Există şi o expresie culeasă dintr-o schiţă de Caragiale menită să exprime o reconciliere frivolă, interesată şi pe deasupra oricăror principii: ”Pupat toţi Piaţa Independenţei.” Exemplele sunt inepuizabile, dar nu sunt cu adevărat memorabile. Memoria publică nu le reţine tocmai pentru că ele, în ciuda dezinvolturii cu care se produc, conţin o ruşine care trebuie camuflată. Toate împăcările politice care au ignorat cele mai grave ofense din trecut au pretins că se produc sub imperiul unei necesităţi superioare (politica de stat!). Frivolitatea, oportunismul nedemn erau prezentate ca fiind sacrificiu de sine. Dar fără insistenţă, căci trecutul trebuia, de fapt, trecut sub tăcere şi dacă se poate cu totul uitat. Dacă în România nu există o veritabilă memorie publică, dacă totul pare să fie mereu atât de nou, abia născut, este şi pentru că sunt prea multe lucruri ruşinoase care nu ar fi uşor de suportat. Cu siguranţă că asistăm şi la o teribilă impostură, căci frivolitatea trece drept maturitate politică şi pragmatism.

Toate acestea sunt o introducere la schimbul de replici foarte recent dintre Crin Antonescu şi Victor Ponta. Pe fondul unei remanieri guvernamentale menite să întărească componenta liberală în guvern şi al unei alianţe a stângii care exclude cu ostentaţie pe liberali, cei doi lideri au făcut declaraţii irecuzabile. Crin Antonescu: ”Nu eu, a doua zi după o victorie copleşitoare, m-am dus să închei un pact cu Traian Băsescu. Nu eu (...) m-am dus să-mi dea Barroso lista de comenzi ca la chelneri”. Victor Ponta: ”Am văzut. De când e prieten cu Băsescu are acelaşi limbaj.”

Aluzii maliţioase, înţepături de tot felul au mai fost, dar acum s-a ajuns la stratul cel mai sensibil, cel care priveşte loialitatea politică. După standardele invocate de ziaristul britanic, asemenea replici ar fi prefaţat în ţara lui de origine o ruptură politică dramatică întinsă pe decenii. O fractură există cu siguranţă şi în USL, dar nu e deloc sigur că va urma o ruptură imediată a alianţei guvernamentale şi nu doar pentru că liderii politici par destul de toleranţi la cuvinte, ci poate mai ales pentru că opinia publică este înclinată să nu le dea mare importanţă. Cuvintele rostite în public nu separă cu adevărat, nu au o reală putere. Pe această observaţie empirică se bazează şi cea mai mare parte a analizei politice, care evită, cu justificată prudenţă, să ia în calcul numai declaraţiile atunci când încearcă să facă anumite previziuni. Totul e în România mai complicat decât în altă parte.

De exemplu se va rupe mâine USL? Mai degrabă nu se rupe în ciuda recriminărilor de mai sus. De altfel, prim-ministrul Victor Ponta a făcut a doua zi un anunţ cât se poate de conciliant. El a spus, dezminţind toate suspiciunile, că va accepta fără rezerve propunerea PNL de a-l numi pe Klaus Johannis ministru de Interne şi totodată vice-premier. Încă odată s-a dovedit că vorbele trec foarte uşor şi nu lasă urme adânci.

Bineînţeles că la un anumit nivel ignorarea cuvintelor şi dedramatizarea lor este un lucru bun, căci asigură continuitatea unei relaţii politice şi în cele din urmă stabilitatea instituţiilor. Dacă germanii şi europenii în general s-ar supăra definitiv pe americani după celebra propoziţie a Victoriei Nuland, Occidentul însuşi şi-ar pierde coloana vertebrală. Acel ”F.. the EU” va trebui resorbit în practica de zi cu zi a unei relaţii esenţiale. Dar dacă Victoria Nuland s-ar apuca şi de aici înainte să-şi disemineze expresia la adresa oricui, fără ca cineva să se mai supere, atunci ar fi cu adevărat grav şi am putea spune că lumea întreagă s-a românizat. Va fi ca într-o reclamă ”protocronistă” la biscuiţi: ”De data asta vom lua noi cea mai bună idee a englezilor: biscuiţiiiii! Şi-o să-i românizăm cu gustul autentic rom”.

Peste vorbele care rănesc e bine de multe ori să se treacă, dar dacă ele devin obicei, dacă se transformă într-o obişnuinţă, atunci puterea lor se depreciază. Consecinţele pot fi dramatice. O lume politică în care cuvintele nu mai contează e fluidă, informă şi nu mai poate fi temei pentru nimic.

Se ignoră de obicei că viaţa politică democratică, regimul democraţiei electorale care antrenează opinii şi voturi, care presupune tot felul de pledoarii şi controverse, este de fapt o realitate imaterială ţesută din cuvinte. Dar dacă acestea nu au nicio valoare, întreaga viaţă politică ajunge o realitate minabilă.