Călătorie de o zi (naţională) în trecut

Din difuzoarele vechi ale staţiei de radioficare ce străbate centrul Tiraspolului din stâlp în stâlp, voci ameninţătoare recită versuri patriotice pe fundalul unor marşuri războinice. Parada militară din acest an pare, mai degrabă, o caricatură. Copii luaţi la oaste prea devreme bat pas de defilare în dosul unor ofiţeri cu figuri desprinse, mai degrabă, din satirele neorealismului cinematografic rusesc. Între fiecare doi dintre adolescenţii cu steaguri roşii aliniaţi la bordura trotuarelor stă câte un miliţian. În dosul lor, o lume pestriţă. Veterani cocoşaţi de medaliile atârnate în piept, familii pozând mândre alături de fratele sau soţul ce serveşte patria, pensionare cu flori pentru eroul necunoscut, militari ai forţelor ruseşti de menţinere a păcii, uniforme căzăceşti, puştoaice pe tocuri înalte şi cu fuste ce par a demonstra că vremea mamelor – femei sovietice a trecut. Chiar vis-a-vis de vitrina unei organizaţii politice pro-ruse, din care zâmbesc rece Vladimir Putin, Dimitri Medvedeev şi, de două ori, Che Guevara, sub un panou propagandistic slăvind republica, un puşti poartă un tricou pe care scrie, în engelză, „aceeaşi mizerie... zi de zi”.

Lipseşte, oarecum surprinzător, tehnica militară. Între un „poate nu au” şi un „li s-o fi cerut să nu exhibe ostentative”, varianta a două pare mai plauzibilă. Situaţia, în guberniile neoficiale ale Moscovei, e, şi aşa, încordată.

Unde e tehnica militară?

Singurul tanc vizibil străjuieşte, pe un soclu plasat pe malul drept al Nistrului, intrarea în oraşul Tighina. Mai sunt câteva, camuflate bine la urcarea pe podul ce traversează fluviul. Cei aproximativ zece kilometri de drum ce despart centrul Tiraspolului de zona-tampon, a căştilor albastre ruseşti, situată între postul poliţiei rutiere moldoveneşti şi aşa-zisa vamă transnistreană, seamănă, în această dimineaţă de septembrie, cu Faludja. Şicane şi baricade, rute ocolitoare, trasee interzise. Multă miliţie, de diverse uniforme. Marşurile patriotice ruseşti se aud din depărtare. Peste ele, de sub un copac, o bătrână cu un acordeon repetă ravelian acelaşi refren auzit cu mult timp în urmă într-un film sovietic de război. În dosul ei, grătarele sfârâie deja, iar odată cu ultimele demonstraţii de dibăcie ale trupeţilor Şpeţnaz se dă liber la bere şi vodkă.

Tribuna zero se goleşte încet. Preşedintele republicii, Igor Smirnov, alege o baie de mulţime, o plimbare printre standurile cu mari realizări ale economiei transnistrene. Se opreşte la o scenă, urcă alături de un ansamblu de folcloriste şi repetă, la microfon, aceleaşi acuze la adresa Moldovei, vorbind despre românizarea forţată, pe care le-a rostit şi în timpul paradei.

„Vom fi recunoscuţi!”

Preşedintele Sovietului Suprem, Evgheni Şevciuk, primeşte, pe rând, ziariştii. Tânărul şef al Parlamentului este, probabil, noua imagine a Transinstriei. Un face-lifting, după modelul Moscovei. Lângă el, doi reprezentanţi ai aripii bătrâne. Nu ne e nici acum clar dacă se şi cine pe cine supravegheau dar am plecat, până la urmă, de la Tiraspol cu impresia că o oarecare rivalitate în interiorul puterii locale este, mai degrabă, o speranţă a celor ce privesc Transnistria de pe margine.

„Am urmărit modul democratic în care, prin dialog, s-au produs despărţirile dintre Cehia şi Slovacia sau dintre Serbia şi Muntenegru. Cel mai bun mod de a rezolva problema noastră este să facem conform voinţei populaţiei. Suntem convinşi că noi ne aflăm de partea adevărului şi, prin urmare, vom fi recunoscuţi”.

Deocamdată, speranţa lui Şevciuk şi a întregului staff de la Tiraspol stă în Moscova.

„Rusia este continuatoarea Uniunii Sovietice şi, ca putere regională, e firesc să se implice în chestiunile sensibile ale regiunii. Ar fi ciudat ca oameni de etnie rusă, având paşapoarte ruseşti, să aştepte sprijin de la alţii, de la preşedintele Malayeziei, de exemplu. Desigur că, stat mic fiind, vom avea nevoie de garanţii. Inclusiv de ordin militar. Dar care vor fi acestea vom discuta undeva, în viitor.”

Totul o sărbătoare

Am încercat, mai apoi, să ne dăm seama despre cum arată, pentru transnistreni, viitorul. Atmosfera străzii, în ansamblul ei, respira sărbătoare. O sărbătoare, e drept, în haine ponosite, de parcă ar fi fost primite, alături de vagoane, locomotive şi bani gheaţă, în pachetul de ajutoare colectate în Rusia. Tânărul care, smulgându-ne promisiunea anonimatului, ar putea trage concluzia pentru tot ce se întâmplă astăzi pe malurile Nistrului, spunea aşa: „Nu contează ce vă spun eu că-mi doresc. Alţii vor decide pentru mine”.

Se recomandă cu prenumele unui mare baschetbalist american. E rus, poartă haine chinezeşti dar trendy, bea o bere daneză, ascultă muzică de inspiraţie italo-disco în faţa unei terase ce vinde produse gastronomice ale minortăţii moldoveneşti. La cei cam 25 de ani ai săi, emană, totuşi, ceva optimism. Optimismul că, după o zi cu parfum maoist-stalinist, impresia de spălare colectivă a creierelor poate fi, de fapt, greşită.