Cât costă datele tale personale?

Nu este deloc surprinzător că adoptarea legii 298/2008 nu a stârnit în România nimic mai mult decât o bombăneală generalizată. În urmă cu două luni, Parlamentul României a aprobat legea care îi obligă pe operatorii de telefonie şi internet să stocheze timp de şase luni, date privind apelurile telefonice, mesajele şi activitatea pe internet a utilizatorilor. Autorităţile primesc astfel acces la o mulţime de date personale: numerele de telefon pe care le apelăm, adresele de e-mail către care trimitem mesaje sau site-urile de Internet pe care le vizităm. Ascultarea telefoanelor este o obsesie naţională pentru un popor obişnuit încă din perioada comunistă cu un regim de atentă supraveghere. Tocmai de aceea, legea 298/2008 este percepută într-un registru fatalist, ca o expresie a atotputerniciei statului.

O lege cu arome ilegale...

Interdicţia de a înregistra sau intercepta conţinutul convorbirilor şi cel al mesajelor transmise este însă limpede precizat în lege. Mai mult, accesul la datele stocate poate fi obţinut doar ca urmare a unei autorizaţii judecătoreşti. Cu toate acestea, conţinutul legii poate fi considerat o violare a articolului 8 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, care protejează dreptul la viaţă privată al oricărei persoane.

Comisia pentru Drepturile Omului din Camera Deputaţilor a avizat negativ legea, însă această Comisie are doar un rol consultativ, legea fiind aprobată în Parlament fără dezbateri consistente, ca fiind o directivă europeană. De altfe, legea privind reţinerea datelor este prezentă sub diferite forme în toate ţările Uniunii Europene. În Marea Britanie, operatorii sunt obligaţi să stocheze datele convorbirilor telefonice pe o perioadă de un an. Situaţia din Germania este similară cu cea din România doar în privinţa duratei de păstrare a datelor (şase luni), protestele din partea societăţii civile fiind însă numeroase. La începutul anului trecut, 30.000 de cetăţeni germani au acţionat în judecată statul, invocând încălcarea dreptului la viaţă privată. Atunci, Curtea Constituţională Federală a înăsprit condiţiile de acces la datele private, legea rămânând însă în vigoare.

Defecte din fabricaţie

În România, legea 298 permite stocarea acestor date private fără consimţământul persoanei vizate, iar cererea neînregistrării acestor date este inutilă. Totuşi există o alternativă: aceea de a solicita o verificare a respectării legii către Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. Cum poate bănui un cetăţean că ar fi subiectul unui abuz? Este greu de răspuns. Pe de altă parte, articolul 20 al legii este călcâiul lui Ahile. Se precizează că autorităţile cu atribuţii în prevenirea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale pot avea acces la bazele de date în condiţiile legislaţiei în domeniu. Însă această legislaţie este neactualizată din 1992, pachetul legilor siguranţei naţionale fiind deocamdată uitat în Parlament.

Cât costă datele personale?

Ideea stocării datelor comunicărilor private a fost generată cu intenţia de a preveni actele de terorism de pe teritoriul Uniunii Europene. Se pare însă că legiuitorului nu i-a trecut prin minte că orice adolescent poate arunca în ridicol această lege prin simpla folosire a unei cartele telefonice pre-pay sau a unui computer dintr-un Internet Cafe. Principalul scop al legii, cel de prevenire, este astfel ratat, însă expunerea cetăţeanului obişnuit la un potenţial abuz creşte enorm. Istoria comunicărilor private ale oricărei persoane sunt de astăzi la doar un click distanţă. În cazul unor abuzuri, legea obligă la plata unei sume cuprinse între 600 şi 125.000 de euro. Practic, acesta este preţul datelor noastre personale.