Când strică religia?

M-a blocat. Ca om înclinând de când se ştie spre meditaţie religioasă, dar, civic, ataşat loial ideii de stat secular, net despărţit de biserici, n-am ştiut să-i răspund decât sibilinic. Am bâiguit în replică, foarte încurcat, un truism. Ceva de genul că sunt bune când nu strică.

Bune ştim când sunt. Când ajută, duhovniceşte. Când ne susţin efortul de a gândi, iubi şi face bine, nu în ultimul rând civic. Sunt bune întrucât ne calmează, ne oferă o bază etică şi o trambulină deliberatoare, un set de experienţe şi de modele de nesubstituit. Întrucât ne îmbogăţesc spiritual şi ne eliberează, prelungindu-ne viaţa.

Dar când oare strică şi de ce? Nu, n-am să intru în disputa cu privire la Catedrala zisă a Mântuirii Neamului, deşi, teologic vorbind, nu văd cum să existe mântuire colectivă. Dar e această catedrală o chestiune acută? Pare că nu. Acută în mod cert, şi nu doar în România, e, în schimb, problema relaţiei statului, democraţiei şi a societăţii cu libertatea religioasă, cu islamul, cu islamismul, cu refugiaţii musulmani.

În timp ce Angela Merkel dă semne să se apropie de capacitatea de a înţelege într-un târziu că, în politica refugiaţilor, Germania a greşit, devreme ce, la un an de la fatalul ei "vom reuşi", cancelara a schimbat-o radical şi, deşi n-a abjurat, admite, mai nou, măcar o parte din vechile erori, comise în domeniu de vreun deceniu încoace, în est inerţiile persistă.

În România situaţia la nivel politic e, oricum, albastră, dacă se face abstracţie de prestaţia lăudabilă a premierului şi a unei părţi a guvernului Cioloş. Căci elitele politice, mediatice şi culturale sunt, cu mici excepţii, la pământ.

Mă întreb unde sunt, în această fază de crepuscul democratic, partidele româneşti, pe care să se poată baza o societate realmente deschisă, eficientă, cu viitor, cum sunt doar cele cu adevărat libere. Cauţi cu tunul partide care, altfel decât PNL, PSD şi filialele lor, să fie realmente capabile să nu se lase înainte de alegeri imersate în antiamericanism ieftin, ori să se înfunde în sosul ticăloşiei, al minciunii patriotarde şi în etosul corupţiei mascate de naţionalism de grotă, trimiţând la tirani rămaşi de pomină prin cruzime, ca Ţepeş? Nu vei găsi decât grupuscule democratice prea mici spre a fi relevante. Pur şi simplu nu există partide care să apere societatea eficient de tentaţii liberticide.

Aceste formaţiuni nu sunt singurele care lipsesc de la apel. Aproape cu desăvârşire absentează din prim planul spaţiului public şi o politică externă românească demnă de acest nume, precum şi experţii de care ţara ar avea disperată nevoie de vreo 25 de ani încoace. Ani, în care s-a tăcut din greu, de pildă în materie de unionism.

Mă întreb, dată fiind o Academie în care colcăie conformismul antimeritocratic, ex-turnătorii, neaveniţii antiliberali, antioccidentalii şi antisemiţii, unde oare sunt ceilalţi? Unde sunt istoricii, filosofii, sociologii, psihologii şi orientaliştii români de anvergura lui Bernard Lewis, capabili să gândească şi să discearnă corect rădăcinile problemelor confruntând, de pildă prin islamism şi terorism musulman, lumea liberă?

Nu ajută faptul că nici vestul, isptit şi el de aventuri populiste, de extremism şi aberaţii din regnul ideologic al corectitudinii politice, nu stă pe roze la acest capitol. În Occident s-a mizat prea mult, exclusiv, pe gândirea unor filosofi precum John Rawls şi Jürgen Habermas, care au pus umărul la apariţia sau perpetuarea unor neînţelegeri sau neajunsuri în aşezarea axiologică a lumii libere contemporane şi în raporturile dintre statele de drept şi imigraţia lor musulmană.

A cărei deficitară integrare, punând sub semnul întrebării un interculturalism altfel de succes, se datorează nu în ultimul rând agendei politice a elitei crescute la umbra celor doi gânditori. Ea s-a situat sub egida fluctuaţiilor şi impreciziei axiologice, a nonaderenţei la valori imuabile, universale, a încărcării iresponsabile, de către Habermas şi elevii săi, a caietului de sarcini ale cetăţeanului laic şi ale statului secular, în contrast cu delestarea celui încredinţat nou veniţilor şi religiei lor.

Lumea contemporană are o misiune urgentă. Nu-i destul să jure pe laicitate. E necesar să-şi regândească judicios propoziţiile de bază cu privire la pericolul totalitar şi la despărţirea statului de religie şi să îndrepte în ritm alert erorile săvârşite în trecut în definirea unor noţiuni şi fenomene esenţiale, precum şi a impactului lor. De pildă a fundamentalismului, care nu e, cum cred mulţi, un fenomen specific modern.

E urgentă stabilirea potenţialului totalitar al unor concepţii religioase, a raporturilor optime dintre religie, cetăţean şi democraţie şi redistribuirea sarcinilor diverşilor actori. E indispensabil, între altele, ca migranţii musulmani, aflaţi sub presiunea unei revoluţii islamiste globale, să ştie în fine clar ce anume li se cere, să aibă în ce se integra şi să ştie ce penalităţi implică un virtual eşec al adaptării.

Pe scurt, nu mi se pare că religia strică decât dacă e gândită rău. Dacă e lăsată de capul ei. Dacă furnizează ideologie neototalitară, colectivistă, fără să se pună piciorul în prag. Dacă e în măsură să devină, în numele tradiţiei sau al bunului D-zeu, terenul unor demoni ahtiaţi să restrângă decisiv libertatea. Dacă e abuzată şi îndemnată, ori silită, să se transforme în spaţiul discreditării "celuilalt", al „necredinciosului” şi al statului de drept, în perimetrul compromiterii democraţiei şi al închiderii societăţii.

La rândul ei, lumea românească are o sarcină nu mai puţin vitală. E obligatoriu să înceapă în fine să clădească energic o societate democratică autentică, eliberată de virusuri paseiste. Să se despartă de fundamentalism religios şi de blestemul povarei unei prea îndelungate tradiţii antimeritocratice.