Bună, Marea Coaliţie. Dar numai patru ani.

Gerhard Schröder nu a crezut nici o clipă că formaţiunea social-democrată în numele căreia a condus Executivul federal atâţia ani ar putea lua în serios un parteneriat cu eternul adversar creştin-democrat sub şefia Angelei Merkel. I-a spus-o deschis, în faţă, în seara alegerilor din septembrie 2005. Lucrurile au evoluat, însă, complet altfel. Coaliţia negru-roşu nu a reuşit doar formarea unui Guvern dar, iată, conservatorii şi socialiştii intră în ultima lună a unui mandat dus până la limita sa constituţională. Au fost criza pieţelor financiare şi cea a economiei, în ansamblul ei, care au permis funcţionarea acestui tandem, conchide, la sfârşit de mandat, Peter Struck, fostul şef al grupului parlamentar social-democrat, retras, între timp, din politică.

Strâns uniţi în jurul guvernării

Alegerile parlamentare bat la uşă, campania s-a încins şi, cu toate acestea, uniunea creştină şi social-democraţii au reuşit să mai dea, o dată în plus, la final de mandat, proba solidarităţii în favoarea interesului naţional. Pliindu-se recomandărilor Curţii Constituţionale, coaliţia guvernamentală a modificat legislaţia în aşa fel încât Germania să se simtă sigură în suveranitatea sa, în raporturile cu Uniunea Europeană.

Dar solidaritatea s-a manifestat şi dincolo de procesul legislativ propriu-zis. În Comisia pentru Buget a Parlamentului, cele două formaţiuni au anihilat fără mari probleme atacurile opoziţiei la adresa a doi politicieni acuzaţi de uzul neloial al banilor publici. Este vorba, să amintim, de călătoriile personale făcute, cu maşina de serviciu, de ministrul social-democrat al Sănătăţii, Ulla Schmidt, şi de plata unor servicii de consiliere făcută de colegul creştin-social al acesteia, Karl-Theodor zu Guttenberg, deţinător al portofoliului Economiei. Parlamentarul liberal Jürgen Koppelin, admite că „pur şi simplu nu putem trece de zidul ridicat de coaliţie. Regula e clară: dacă nu mă loveşti în Guttenberg-ul meu, n-am să te mai lovesc nici eu în Schmidt-ul tău”.

Criza economică - liantul coaliţiei

Primul motiv pentru care coaliţiei nu i s-au dat şanse de supravieţuire a fost chiar persoana cancelarului - câţi ar fi crezut că social-democraţii vor accepta o guvernare condusă de Angela Merkel? Şi nici măcar nu a fost o legislatură uşoară. Unul dintre momentele cheie a fost criza sistemului bancar, la a cărei depăşire – prin introducerea produselor financiare „inovative” – a contribuit şi coaliţia. Printre cei care au ştiut să aprecieze prestaţia guvernării în acest punct critic a fost un important personaj de pe scena financiară, fost şef al Fondului Monetar Internaţional, în prezent preşedinte al Republicii Federale: „Vreau să subliniez că Guvernul a reacţionat proporţional cu dimensiunile crizei – în plus, corect şi rapid”, a punctat Horst Köhler.

Pachete legislative menite să adapteze legislaţia la contextul existent, colacul de salvare pentru băncile aflate în derivă, limitarea salariilor administratorilor şi chiar naţionalizarea unei bănci imobiliare fundamentale pentru sistem au fost măsuri irealizabile în absenţa unei majorităţi – solide, chiar, dat fiind că cele două partide au deţinut, în ultimii patru ani, două treimi din mandatele parlamentare.

Continuarea în pagina a 2-a

Guvernăm. Dar ne şi pregătim de alegeri.

Altfel, guvernarea a suferit de pe urma pregătirilor din vreme lansate de fiecare dintre cei doi parteneri pentru următoarele alegeri. Social-democraţii s-au simţit, de exemplu, ameninţaţi în politica lor externă de defilările cancelarului Merkel pe covoarele roşii ale diplomaţiei globale. Pâsla neagră întinsă pe suprafaţa lucioasă a coaliţiei provine din micile înţepături ideologice şi de competenţe.

În ce priveşte reformele propriu-zise, coaliţia a avansat una singură: cea a sănătăţii. În mare, proiectul legislativ a fost construit însă demersul s-a împotmolit în cea mai spinoasă dintre probleme: plasarea pe un suport financiar solid. Restructurarea sistemului fiscal a fost amânată. Este una dintre supărările liderului liberalilor Guido Westerwelle, dimpreună cu cele cinci milioane de euro cheltuite pentru înnoirea parcului auto: „În afara programului Rabla, această guvernare nu lasă nimic în urma sa”.

Probabil că şi Westerwelle exagerează puţin, căci din acest mandat rămân bazele unor viitoare subiecte de modificare legislativă: un cadru mai atractiv pentru susţinerea familiilor, o integrare mai consistentă a imigranţilor şi – în acelaşi context – un dialog mai intensificat cu cei de origine musulmană, de care s-a ocupat mai cu seamă tabăra creştină a coaliţiei, cea care a dat tonul şi în privinţa securităţii interne. La rândul lor, social-democraţii au punctat la capitolul pensionare (pragul de 67 de ani) şi plafon minim de salarizare pentru anumite domenii.

Cancelar fără contracandidat real?

La final de mandat, coaliţia se poate mândri că, deşi nu iese neapărat cu o glorie istorică din scenă, lasă ceva în urma sa. Cu toate acestea, nici unul dintre cei doi parteneri nu-şi mai doreşte alţi patru ani de coabitare. Un sondaj publicat în presa germană, la început de campanie, relevă, de altfel, că alianţei conservatoare (creştin-democraţii federali şi partenerii lor bavarezi creştin-socialii) le-ar fi suficiente procentele acordate de prognoze liberalilor pentru a obţine câteva puncte peste majoritatea simplă.

„Putem face totul mai bine cu FDP decât într-o mare coaliţie”, crede cancelarul Angela Merkel, propunând „o schimbare de regim – fără să vă las impresia că aş contesta cooperarea din Marea Coaliţie”. Pentru ea, personal, cei patru ani din urmă au meritat orice efort: diferenţa dintre Merkel şi contracandidatul social-democrat este atât de mare, în toate sondajele, încât problema viitorului cancelar nici măcar nu mai există.

Autori: Bernd Gräßler / Cristian Ştefănescu
Redactor: Vlad Mixich