1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Revista Presei

„Bunule D-zeu, fă să cred în tine”

Ziarele de limbă germană de miercuri scriu despre Herta Mueller, Eugen Ionescu, teatrul absurd şi politica în România.

default

"Cântăreaţa cheală", piesa lui Eugene Ionesco, pusă în scenă de actori germani

Două prezenţe luminoase, având tangenţe cu meleagurile româneşti împodobeau la 25 noiembrie paginile culturale ale unor ziare occidentale. Una dintre ele este Herta Müller. În temeiul propriei experienţe şi cea a scriitorului Richard Wagner, laureata premiului Nobel pentru literatură a deplâns comportamentul obedient al Bisericii Evanghelice din România şi Germania faţă de dictatura ceauşistă.

În replică, teologul luteran sibian Paul Philipi a atacat-o, mai nou, direct, pe Herta Müller, afirmând, potrivit ziarului Preussische Allgemeine Zeitung, că "acuza de colaborare" a Bisericii sale cu securitatea comunistă ar fi „calomnioasă”. În reacţie, Richard Wagner prezintă documente şi schimburi de scrisori, între care şi mesaje de ameninţare cu moartea primite după ce în 1989, în baza unor maşinaţiuni ale securităţii şi autorităţilor clericale din România i s-a retras invitaţia de a participa la un congres berlinez al Bisericii Evanghelice.

La centenarul lui Eugen Ionescu, Ulrich Wickert, autor şi fost moderator al televiziunii publice germane îşi publică în ziarul berlinez Die Welt însemnările evocând întâlnirile sale de la Paris cu marele dramaturg. Potrivit lui, autorul Cântaretei Chele, al Lectiei, al Scaunelor şi al Rinocerilor „oscila veşnic între vorba de duh şi angoasă” şi discuta frecvent despre cele veşnice.

Ziaristul german, un ateu declarat, l-a întrebat dacă e credincios, iar Ionescu i-a răspuns că face parte dintre cei ce se trezesc dimineaţa si rămân în pat rugându-se: bunule D-zeu, fă să cred în tine”.

Amplul articol scoate în evidenţă între altele opţiunile politice şi filosofice ale genialului autor, care a refuzat orice extremism, orice rinocerizare şi înregimentare şi a respins nu doar aderarea la Hitler şi fascism, ci şi "greşeala multor intelectuali francezi", care şi-au căutat salvarea în Stalin şi s-au rătăcit în comunism. Înţelepciunea şi curajul marelui dramaturg n-au rămas fără urmări. „Elita franceză l-a pedepsit… În anii 80, când mafia culturală a Franţei era condusă de ministrul socialist al culturii Jack Lang, Ionescu era permanent evitat”.

În 1991, "în cursul unei vizite pariziene a preşedintelui ceh Vaclav Havel, demnitarul francez a organizat o recepţie la care a invitat toată lumea bună, dar nu şi pe Ionescu". Fostul disident şi dramaturg ceh devenit preşedinte, la Praga, după debarcarea regimului comunist, "şi-a exprimat totuşi dorinţa de a-l vedea pe Ionescu.Havel a ţinut să-i mulţumească personal pentru că opera maestrului teatrului absurd îl inspirase să se apuce de scris".

Articolul reliefează dispreţul lui Ionescu faţă de Sartre, care-şi tot schimba culoarea politică şi căzuse în capcana comunistă. Apoi menţionează "incipienta prietenie a dramaturgului cu Albert Camus", contactele sale cu Bunuel, Becket, Matisse "şi cu alt mare artist român, în speţă sculptorul Constantin Brâncuşi".

Mai aflăm în fine despre regretul său, iscat de moartea spiritului cultural parizian, în capitala Franţei „înstăpânindu-se foamea de putere a politicienilor, care creează conflicte spre a avea ocazia de a lovi sau a fi împotrivă şi care trăiesc din setea de putere”.

La intervenţia interlocutorului său, privind absurditatea acestei stări de lucruri, Ionescu a replicat că "e greu să spui ce e absurd, devreme ce nu ştim ce nu-i absurd". De altfel, potrivit lui Ionescu, Shakespeare a definit teatrul absurd prin gura lui Macbeth, potrivit căruia „lumea este istoria povestită de un idiot, plină de zgomot şi de lipsă de sens”. Ce-i drept, despre trista relevanţa acestei definiţii ionesciano-shakespearene şi, în genere, a opţiunilor lui Eugene Ionescu în contextul actualei situaţii politice din România nu aflăm nimic concret din acest binevenit articol publicat în paginile ziarului Die Welt.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Ioachim Alexandru