Bun găsit Maria, so long Marianne

Există nu doar o dimensiune psihologică şi psihiatrică a politicului, ci şi una estetică. Ţinându-se cont de intensitatea campaniei de demonizare la care a fost supus în bloc, în massmedia apuseană, candidatul republican la preşedinţia SUA, nu e de mirare isteria violentă, literalmente inestetică, urâtă, care a explodat în urma victoriei sale în scrutinul american.

Evident, lumea care se crede „bună”, mai bună, oricum, decât alegători prezumtivi imorali ai lui Trump, n-are cum să se obişnuiască lesne cu triumful unui personaj ale cărui defecte reale (dar şi unele imaginare) au fost sistematic hiperbolizate până ce personajul a devenit caricatura Satanei, astfel ca lapidatorilor săi să le fie uşor să escaladeze colectiv treptele către palatele oştirilor cereşti.

În faţa maselor, demonizarea e de regulă un instrument eficient. Procedura s-a mai experimentat şi în România anti-băsistă. Frapantă în context e capacitatea celor demonizaţi de a se impune uneori în contra unor hiperforţe mediatice şi culturale concentrate împotriva lor. Interesante sunt însă şi tentativele de raţionalizare, psihologizare şi estetizare a succeselor lor uimitoare. Am citit, între altele, nu doar fantezii despre sufragiul rasist al americanilor, când de fapt mai mulţi oameni de culoare l-au susţinut pe Trump decât pe predecesorul său, Romney. Şi am citit elegia postelectorală a lui Maxim D. Shrayer. 

Profund deprimat, omul, un evreu rus, emigrat în SUA din paradisul comunist al lui Brejnev, deplora  victoria lui Trump din motive "estetice". Tentat să-l înţeleg, dat fiind prostul gust şi accesele de intoleranţă şi misoginism afişate de Trump în varii instanţe ale vieţii sale spectaculoase, precum şi aplauzele greţoase pe care le recoltează triumful său în medii de extremă dreapta, m-am surprins întrebându-mă cât de repede suntem oare în stare să uităm. Să ne uităm. Şi să ne minţim. Shrayer s-a integrat rapid în progresismul american. Ca disident sovietic l-ar fi votat în 1980 sau 1984 cu fiecare por pe Ronald Reagan. Trei ani mai târziu, ca liber cetăţean american şi-a pus conştiinţa în cui şi şi-a schimbat opţiunile politice. Textual, din motive „estetice”.     

Or, faptul că principialitatea, claritatea morală şi duritatea antitotalitară proprii, în mod surprinzător, unui fost actor de duzină, ridiculizat şi demonizat de stânga aproape la fel de intens ca Trump, au sfârşit prin a îngenunchea imperiul comunist, n-a mai contat prea mult. Amnezic, fostul disident a rămas, în consens cu bună parte a Hollywoodului, un mare fan al stângii.

De la artă la politică şi retur

Şi al esteticii. Apropo. Mare preot al Frumosului, Leonard Cohen, alt evreu, de această dată canadian, dar provenind din aproximativ aceeaşi zonă esteuropeană ca Shrayer, ne-a părăsit, provocând prin moartea sa emoţii comparabile ca intensitate cu neurastenia acută iscată de victoria lui Trump. Cohen ne-a lăsat în urmă o colecţie cu atât mai impresionantă de melodii, poezii şi cântece, cu cât n-a izbutit să le videze de etic, în ciuda propensiunii lui spre mizantropie. 

Odată cu el dispare şi o figură veritabil globală, una legând organic lumea nouă de cea veche, pe evreii lituanieni de franco- şi anglocanadieni, pe indienii de peste ocean de scandinavi şi de budiştii zen ai Japoniei şi ai Occidentului. Dar dimensiunea sa globală nu s-a atins fără efort. Mă întreb, dacă, în absenţa unui preşedinte actoraş de mâna a treia precum Reagan, Cohen s-ar fi născut în Republica Sovietică Moldova, oare cât i-ar fi trebuit să emigreze, să se lanseze, să devină amnezic şi să voteze euforic la preşedinţia americană candidata unei părţi corupte a elitei?

Moartea lui ar trebui să fie prilej de meditaţie şi avertisment. Ar fi bine să ia aminte şi Trump şi detractorii săi, precum şi, nu în ultimul rând, românii de dincolo şi dincoace de Prut. Estetica adevărată, durabilă, nu poate fi străină de etic. Căci nu se poate crea artă fără libertate. Care, la rândul ei, poate fi interioară, nu însă şi divizibilă. Marile performanţe, inclusiv politice, nu se realizează în condiţii de naţionalism îngust, de rasism şi xenofobie, de izolaţionism şi protecţionism. O alianţă cu extremistul şi imperialistul Putin împotriva Moldovei, Ucrainei, balticilor şi esteuropenilor ar condamna definitiv preşedinţia Trump. Dacă însă noul şef al statului american va continua în politica sa externă ceea ce a început Reagan, sporind libertatea lumii, în loc s-o reducă, retragându-se din ea, cum vor izolaţioniştii, va fi bine.

Să nu ratăm această şansă 

Dar indiferent de noul şef al statului american, europenii şi, nu în ultimul rând românii şi moldovenii, au datoria şi posibilitatea să-şi cucerească propria libertate şi s-o apere eficient. Să sperăm că moldovenii de pretutindeni vor avea curajul, inteligenţa, bunul simţ şi patriotismul de a nu rata momentul. De a auzi cum ţara şi libertatea îi cheamă cu disperare, în aceste clipe.

Dar au oare vreo şansă anticorupţia şi libertatea în Moldova, în pofida manipulării sistematice din massmedia aservită? Scrutinul american probează că şi influenţa unei prese funciar ostile e surprinzător de limitată în faţa voinţei unui electorat ferm.

E de nădăjduit, că moldovenii înţeleg că patria icneşte sub povara corupţiei, cerându-le să se prezinte toţi la urne, oriunde sunt, spre a susţine drumul Maiei Sandu. Căci în acest moment doar puritatea hotărârii ei politice de a elibera neamul de povara fărădelegii e chezăşia destinului european al meleagurilor moldovene, a libertăţii şi a prosperităţii moldovenilor în demnitate. E o horâre şi etică dar şi estetică. Dar se aude, se vede, se simte ea oare peste tot?

Aud cei din Moldova cum satele şi oraşele de acasă îi imploră, oriunde ar fi, să se ridice şi să le ofere un viitor, izbăvindu-le de oligarhia păstorită după prăbuşirea Rusiei sovietice de urmaşii ei corupţi, ca şi de omul Moscovei din Basarabia? Fredonând melodia inconfundabilului „So Long Marianne”, şoptesc în sinea mea, „Hello Maria”. Bun găsit Moldova. Nu sunt chiromant. Nu ştiu să citesc în palma ei frumoasă şi bătătorită. Dar mă întreb de cine vor asculta oare duminică, moldovenii mei. Va fi oare glasul conştiinţei? 

Autor : Petre M. Iancu