Bucureştiul din criză în criză

Cele mai importante propuneri şi totodată cele mai realiste se referă la priorităţile evidente. Este firesc ca majoritatea candidaţilor să vorbească despre circulaţia din Bucureşti, despre parcări şi autorizaţiile de construcţie. În ‘92 şi ‘96 subiectul central era, indiscutabil, curăţenia. Nici astăzi salubrizarea nu merge bine, dar pe atunci oraşul era înecat în gunoaie. A urmat apoi subiectul gropilor din asfalt. Fiecare epocă cu criza si urgenţa ei specifică. Acum, în schimb, după 8 ani de creştere economică intensă Bucureştiul se sufocă. Au apărut marile suprafeţe comerciale şi clădirile de birouri, de asemenea a crescut exponenţial numărul de automobile, dar infrastructura a rămas aceeaşi.

O criză mai acută decât restul

Bucureştiul trăieşte o nouă criză, una mai acută decît oricare alta. Dacă în următorii ani de zile nu se vor adopta planuri ample, care să dea încredere şi să creeze o perspectivă nouă de dezvoltare, Bucureştiul va deveni nefuncţional şi încetul cu încetul va fi părăsit. Mai întîi vor pleca marii investitori, după care oamenii cu bani vor părăsi oraşul de tot în favoarea noilor suburbii de lux.

În această situaţie este firesc ca admnistraţia să fie preocupată mai ales de gestiunea crizei şi a disproporţiei dintre dezvoltarea economică şi infrastructura învechită. Trăind din criză în criză, oraşul a cunoscut doar urgenţe şi măsuri imediate, reparaţii şi paleative. Urmarea este dezastruoasă.

Aflat mereu sub imperiul urgenţei Bucureştiul nu mai poate fi gîndit ca oraş, ca spaţiu atrăgător şi armonios. Frumuseţea spaţiului public a devenit un subiect imposibil. Cu excepţia unor reviste culturale, care au aerul unei nostalgii sfîşietoare sau a unor reviste specializate, ideea de spaţiul public nu mai preocupă pe nimeni şi în orice caz este o idee neinteligibilă pentru consilierii municipali. Am aflat dintr-o discuţie cu primarul general Adrian Videanu că a fost plăcut impresionat de modul organizat şi organic în care oraşe mari din vestul Europei tratează dezvoltarea urbană, dar am înţeles totodată că pentru administraţia românească modul acesta de a gîndi oraşul pare ceva de domeniul fantasticului.

Dar nu este vorba numai de bani, tehnologie şi prognoză socială, ci poate mai curînd de un sens al spaţiului urban care s-a pierdut. Un oraş nu este doar o reţea de drumuri, conducte subterane, cabluri sau o aglomerare de clădiri pentru adăpostirea unei mari turme umane. Un oraş este un spaţiu al frumuseţii artificiale care vorbeşte despre sensurile însele ale umanităţii.

Pierderea completă a acestui înţeles în Bucureşti explică cel mai bine de ce nu există aici nici măcar o singură piaţă. Nu piaţă de zarzavaturi, ci piaţă ca spaţiu urban, deschis şi protejat totodată, în care oamenii să-şi ofere un răgaz, să caşte gura, să stea de vorbă, să bea o cafea să asculte muzică.

Din nefericire nici unul dintre candidaţii la primărie nu pare capabil să abordeze problema administrării oraşului din această perspectivă şi întrebarea, dramatică, este dacă nu cumva urgenţele, mereu altele şi imperioase nu vor alunga definitiv această preocupare.