Bucureştiul încearcă să recâştige iubirea Franţei

Primul ministru Victor Ponta încearcă la Paris să reînnoade relaţiile cu Franţa, căutând nu doar să recâştige un partener tradiţional, dar poate mai ales să obţină o mai fermă ancoră europeană, una vitală atâta vreme cât nu se mai poate baza în aceeaşi măsură pe susţinerea Germaniei. Ajutorul acordat de Berlin preşedintelui Taian Băsescu îl obligă pe Victor Ponta să caute o susţinere mai consistentă la Paris, acolo unde guvernează o formaţiune de centru-stânga cu care are mai multe lucruri în comun decât cu creştin-democraţii germani.

Recent Victor Ponta, care se află într-o efervescentă campanie de “europenizare”, a participat în Italia la un meeting al PD, condus de Pier Luigi Bersani, în care ar putea găsi un interlocutor mai cald şi mai comprehensiv decât, bunăoară, Mario Monti, care declarase că Angela Merkel nu s-ar bucura deloc să asiste la o victorie a stângii italiene în alegerile de la sfârşitul acestei săptămâni. Berlinul a dezminţit categoric aceste afirmaţii, care au însă dramul lor de adevăr. Cancelarul Germaniei acordase sprijinul său şi lui Nicolas Sarkozy refuzând totodată orice întrevedere cu candidatul socialist Francois Hollande înainte de alegeri, tocmai pentru a indica că nu doreşte să-l valideze ca interlocutor. În contextul acesta, premierul Victor Ponta caută o platformă comună cu stânga italiană, care are mari şanse să ajungă după alegeri la guvernare şi, desigur, în primul rând cu guvernul socialist francez, în contrapartidă la influenţa dreptei germane.

Situaţia este însă mai complicată decât o arată acest tablou. Preşedintele Traian Băsescu, care rămâne după aranjamentele post-referendum şeful politicii externe, a promovat în ultimii ani o politică foarte apropiată de vederile germane, mai ales după vizita cancelarului Angela Merkel la Bucureşti. Diplomaţia preşedintelui, Traian Băsescu, în care miniştrii Teodor Baconschi şi Cristian Diaconescu s-au înscris fără mari contribuţii personale, a rupt tradiţia francofiliei nedezminţite după ce preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, lansase scandalul romilor blocând accesul României în spaţiul Schengen. La Bucureşti, s-a spus atunci în cercurile oficiale că Franţa, tradiţional fraternă, a “înfipt un cuţit în spatele României”. Imaginea dorea să exprime faptul că diplomaţia română care mizase, imprudent desigur, pe sentimentele Franţei, se simţea trădată. Din acel moment a avut loc o reorientare puternică către Berlin, una care dorea să înlocuiască căldura sentimentelor cu răceala raţiunii, dar care nu a condus la o rezolvare rapidă a dosarului Schengen aşa cum sperase iniţial Bucureştiul, din nou prea grăbit şi care nu voia să vadă decât o singură faţă a problemei.

De fapt, Bucureştiul căutase în Germania o cotrapondere la Franţa pe care o pierduse, iar acum, după scandalul politic de anul trecut care a modificat raporturile, noul guvern încearcă ceva asemănător, dar de sens opus. În principiu este firesc, dar schimbările acestea atât de rapide sunt dificil de realizat. În plus, diplomaţia română nu ar trebui să piardă din vedere că acţionează pe un teren european omogen, în ciuda diferenţelor doctrinare, un teren pe care se manifestă cu privire la România şi, în general, la extinderea europeană presupoziţii asemănătoare, dacă nu chiar identice.