1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Cultură

Briză în paradis

Carmen Francesca Banciu, scriitoarea berlineză originară din România, a lansat în februarie romanul ”Leichter Wind im Pradies”, prezentat și la Târgul de Carte de la Leipzig.

Uneori, pentru a vedea lucrurile mai clar, e nevoie de distanță. E nevoie să lași în urmă chiar și locuri pe care le iubești, pentru a regăsi momentul. Prezentul. Un ”acum”, la care ai uitat să privești: lumină, vânt, culori. Cunoscută în Germania prin romanele sale ”Berlin ist mein Paris” (Berlinul e Parisul meu), sau ”Das Lied der traurigen Mutter” (Cântecul mamei triste), scriitoarea originară din România, Carmen Francesca Banciu, lasă în urmă Berlinul o perioadă. Se reîntoarce după câteva săptămâni cu cel mai nou roman. ”Leichter Wind im Paradies” (Briză în paradis), o poveste fermecătoare despre regăsire, liniște, oameni și natură, a fost scrisă într-un sat de munte din Grecia. Într-un interviu pentru DW, Carmen Francesca Banciu vorbește despre ce a readus cu ea din ”paradis”, dar și despre câteva proiecte culturale internaționale la care lucrează.

DW: Ai publicat în februarie noul tău roman, ”Leichter Wind im Paradies”, la editura PalmArtPress, care a fost prezentat și la Târgul de Carte de la Leipzig. Acțiunea e localizată într-un sat de munte din Grecia și se concentrează pe microcosmosul din jurul tău. Descrierile tale sunt atât de vizuale, încât cititorul are senzația unui film, mai degrabă. Dă-ne, te rog, câteva detalii pentru cei care nu cunosc conținutul.

”Leichter Wind im Paradies” este o carte care s-a scris singură. Cel puțin în prima ei formă. (După care a urmat, evident, o fază de filtrare și șlefuire.) Eram în Grecia și vroiam să mă rup pentru un timp determinat, de tot ce înseamnă stres și obligații de orice fel. Trecusem printr-o perioadă foarte aglomerată din punct de vedere profesional și dramatică familial. Tatăl meu, cu care avusesem o relație mai mult decât controversă, se stinsese cu puțină vreme înainte. Aveam nevoie de timp pentru mine, timp neplanificat. Timp în care să reflectez asupra acestei despărțiri. Eram epuizată energetic și emoțional.

De cel putin 15 ani, Grecia, și mai cu seamă acel loc minunat, acel sat de munte cu vedere spre infinita mare, este locul în care absorb tot ce am nevoie, unde renasc în (aproape) fiecare an. Este locul în care învăț să îmi reamintesc tot ce de fapt știu dintotdeauna și uit de nenumărate ori. Să îmi reamintesc cât de simplu și natural este să respiri. Să te bucuri. Să exiști. Scrisul este un fel de a respira pentru mine. Deci a reînvăța să respir înseamnă a scrie.

Ca atare, personajul meu vine în Grecia, însetat de nevoia de a sta cu sine în tăcere și contemplare. La început, se rezumă să descopere ce se petrece pe terasa unei vechi case țărănești cu vedere panoramică pe mare. Își petrece timpul urmărind schimbările neîncetate ale luminii, culorilor din împrejurimi, ale mării, ale zgomotelor, parfumurilor. Se simte făcând parte din natură, acceptat de insectele care îi devin tovarăși: Orestes și Clitemnestra, două lăcuste de tipuri diferite. Cu timpul, personajul poveștitor simte nevoia să-și lărgească orizontul și să reintegreze lumea oamenilor în viața de zi cu zi. Întâmplările din viața insectelor de pe terasă reflectă în miniatură dramele și conflictele umanității. Trecerea timpului, stingerea verii determină personajul poveștitor să reflecteze asupra condiției umane. Asupra ritmului vieții.

Leichter Wind im Paradies

Leichter Wind im Paradies

A avea timp înseamnă de fapt să trăiești în prezent.

A trăi în prezent implică să fii conștient de ce te înconjoară, să fii conștient de prezența ta în locul în care te afli. În fiece moment. Să conștientizezi cu toate simțurile. Să fii prezent în viață. (Din acest motiv, unul din cursurile mele de creativitate se numește „Touching life“.)

DW: O să discutăm în detaliu și despre celelalte activități culturale în care te implici. Dar ca să revenim - a trăi în prezent nu e atât de simplu pe cum pare.

Să fii prezent în viață și conștient de asta - un exercițiu simplu și totuși atât de greu. Indrăznesc să cred că nici măcar lui Dalai Lama nu îi reușește în absolut. Dar fiecare secundă conștientă a existenței pe care o trăim este o comoară, pe care nici un fel de criză nu ne-o poate confisca. Este o armă de apărare împotriva înșelătoarei impresii că ar exista situații fără ieșire.

Am scris o carte despre experiența acestui exercițiu, experiența acestui „prezent“.

DW: Această liniște și acest prezent se oglindesc și în cel mai mic paragraf al cărții. Cu alte cuvinte, le-ai redat perfect cititorilor, le-ai trimis în acest fel și înapoi în metropola agitată. Criza și tumultul real din Grecia apar doar marginal, cel puțin comparativ cu ceea ce ne oferă mass media în fiecare zi. Cât loc ocupă problemele financiare actuale în viața oamenilor pe care i-ai cunoscut acolo? Sau ce înseamnă Grecia, dincolo de criza financiară?

Aș indrăzni să te contrazic. Atât criza, cât și grijile și problemele actuale din viața oamenilor din acea zonă sunt foarte prezente în diversele capitole ale cărții. Dar fără ostentație. Nu am tematizat criza, ci am încercat să mă apropii vieții acelor localnici, cu tot ce ține de asta. Am exersat prezentul în fiecare întâlnire și totodată am încercat să îl exprim. Să îl captez. Să îl reflectez. Prin scris, am încercat să găsesc valoarea universală, dacă vrei, a acestor momente. M-a preocupat mai mult numitorul comun al existenței. Mai puțin spectaculosul. Spectaculosul este suprafața lucrurilor. Uneori este confundat cu individualitatea. Grecia nu este numai criză. Ci și istorie, mitoligie, lumină, simplitate și frumusețe.

Cât despre criză, citind, vei descoperi multe aspecte ale crizei. Mă gândesc nu numai la simplitatea caselor din regiune și a vieții de zi cu zi. Dar și la discuțiile avute în sat, pe drum, ca persoană care face autostopul, sau în orașul de pe malul mării. În multe din aceste întâlniri sunt crâmpeie de discuții, gesturi, observații care vorbesc în mod indirect despre criză. Dar uneori chiar direct, ca în discuțiile cu „Sapho de pe continent“ sau cu Leo, fostul polițist, care și-a deschis un local pe faleză.

DW: Da, dar criza pare în cartea ta mult mai ușor de digerat de către oamenii cu care te-ai intersectat, decât o percepem noi din exterior. Înapoi în Germania: tu locuiești de ani buni în Berlin, îți publici romanele în limba germană și ești mult mai cunoscută ca autoare aici decât în România. Cu toate acestea, ai fost aleasă la finele anului trecut să scrii povestea satului Cața, din Transilvania. Ești pe timp de un an condeierul satului. Ce presupune acest proiect și de cine a fost inițiat?

Proiectul a fost inițiat de scriitorul și regizorul Frieder Schuler, care trăiește la Berlin, dar este fiu de preot evanghelic născut la Cața. Premiul “Condeierul satului” implică să ai curiozitatea de a descoperi ce, sau cine este Cața, cu locuitorii și împrejurimile ei. Să scormonești în trecut, să iei act de prezent și poate chiar să anticipezi viitorul. Să definești acest loc transilvan întemeiat de sași, multietnic, multilingv, acest loc bogat în istorie și diversitate.

Cața este un loc în aparență plicticos. Dar trebuie să îți dezvălui un secret. Nu există locuri plicticoase. Nu există decât oameni care nu trăiesc în prezent. Oameni, care nu deschid ochii la ce îi înconjoară. Viața este palpitantă, fascinantă, oriunde te-ai afla. Și nu există nici oameni plicticoși. Depinde de capacitatea ta de a trece dincolo de aparență, de suprafața lucrurilor. Depinde de tine, cât de capabil ești să pătrunzi în intimitatea lucrurilor. În misterul vieții. Aceasta este ceea ce îi fac eu să înțeleagă pe cei care vin la cursurile mele de creativitate.

În ce mă priveste, este un dublu challenge. Fiind născută în România, dar trăind la Berlin și scriind de mulți ani în germană, înțeleg ce se vorbește în jurul meu la Cața. Iar ceea ce observ și aud transpun, exprim în limba locului în care trăiesc de mai bine de 25 de ani. E o formă de obiectivare a celor trăite. De obiectivare și totodată de sublimare.

Carmen Francesca Banciu

Carmen Francesca Banciu

DW: Cum e să gândești o poveste scrisă într-o limbă care nu e limba ta maternă? Ai avut vreodată sentimentul că nu te exprimi pe tine pe deplin în limba germană?

De când mă știu, adică de când am început să conștientizez actul scrisului, m-a fascinat, m-a obsedat ideea de a reuși să găsesc forme de exprimare a vieții în cuvinte de o simplitate și claritate maximă. Forme care să ajungă să fie independente de limba în care o exprim. De aceea, insuficiența, eventuala lipsa de claritate a exprimării nu ține de barierele create de limba de adopțiune, ci de barierele de percepție. De progresele mele în explorarea vieții, în pătrunderea în miezul lucrurilor. Ține de consecvența cu care practic prezentul.

DW: Câteva dintre cărțile tale au fost traduse și în limba engleză.

Multe din textele mele au fost traduse în diverse limbi și folosite ca material didactic în școli și universități din Germania sau din străinătate. În această primăvară va apărea traducerea în engleză a romanului meu “Cântecul mamei triste”, partea a doua din “Trilogia optimiștilor”. Mă bucură mult acest lucru, consider că limba engleză este o poartă care oferă cărților o deschidere spre cititori din întreaga lume.

DW: Dincolo de romanele pe care le scrii, inițiezi la Berlin tot felul de activități culturale. Dă-ne câteva exemple.

Probabil te referi la faptul că pe lângă nenumăratele lecturi din cărțile mele, conduc cursuri de creativitate și scris creativ, cursuri pe care le țin nu numai la Berlin, ci și în alte orașe din SUA, Anglia, Polonia, România, Italia, Grecia, Rusia, etc. la invitația unor universtități, academii de vară și alte instituții culturale. De asemenea, dedic o parte din timpul meu revistei interdisciplinare, transnaționale și multilingve, Levure Litteraire, fondată de scriitoarea Rodica Drăghincescu, care m-a invitat să fiu alături de ea, în calitate de director adjunct, la dezvoltarea acestui proiect deosebit de generos și ambiţios.