Brexit, ca şansă

„Nu mi-a dat prin cap că populismul poate învinge capitalismul în chiar patria lui”, s-a scăpat Jürgen Habermas, vădit uluit, în ecou la Brexit.

„Dată fiind importanţa sectorului bancar britanic şi ponderea mediatică a Londrei financiare, părea improbabilă o nouă victorie a chestiunii identitare în contra ei”, a precizat gânditorul german, reluând o poziţie comună a exponenţilor hiperraţionalei elite postmoderne, apusene.

Brexitul a surprins-o, prea puţin comme il faut, cu izmenele pe vine. Un jurnalist din Germania prevăzuse ruptura, între altele într-un articol publicat în ajunul referendumului, doar pentru că se obişnuise să corecteze rezultatele sondajelor de opinie din presa girată de această elită. Inclusese în calcul coeficientul angoaselor furnizoare de popularitate secretă, frecvent ignorată, de care se bucură populiştii.

Brexit în ipostază de corectiv

Brexitul e o şcoală aspră. Ne-a învăţat, nu în ultimul rând, că am greşit rău lăsându-ne legănaţi în iluzia că iraţionalul, frica de bau-bau, angoasele şi percepţia temerilor noastre, ca şi modul în care ne pricepem să includem tenebrele din noi într-o naraţiune coerentă, n-ar juca un rol considerabil în viaţa politică. În fond această viaţă politică e despre om. Iar această fiinţă numai raţională nu e, din când în când. Asta ştiam. Dar că şi liderii occidentali au probleme să-şi păstreze judecata măsurată? Cumpănită? Chibzuită? Concomitent, această viaţă este despre democraţie. Dar despre ce fel de democraţie vorbim? Despre cea liberală? Directă? Plebiscitară? Parlamentară? Sau poate despre mult invocata "postdemocraţie"?

Brexitul ne-a mai învăţat să ne punem la îndoială convingerile. Atât cele bătute în cuie conservator, cât şi opiniile ca frunza-nvânt, mustind a relativism, a inconsistenţă, a progresism şi corectitudine politică.

Cea din cauza căreia ni s-a cerut ani şi decenii la rând, în Europa şi Britania, să gândim, mai mult chiar decât să vorbim, în formule de frapant newspeech orwellian. Să admitem, prin urmare, că aproapele ne e departe şi departele aproape. Că haina migranţilor cu terorişti islamişti între ei, hotărâţi să ne arunce în aer democraţiile, ne-ar fi, progresist şi globalist, net mai dragă şi în proximitatea pielii proprii, decât reacţionar-murdara cămaşă iudeo-creştină.

Redefinirea conceptelor politice

Brexit ne-a reînvăţat apoi să reconsiderăm (dacă nu ne-am deşteptat sub Stalin, ori Ceauşescu, bunăoară) concepte precum stânga şi dreapta. Părea improbabil ca, într-o ţară cu democraţia ca scoasă din cutie, să apară nu doar populismul de dreapta xenofob, zis UKIP, susţinut de mulţi ex-amanţi înfocaţi ai marxismului, ci şi un laburism de marca Jeremy Corbyn.

Împreună cu el şi-a iţit spectrul o stângă care, după cum regreta Nick Cohen, în The Guardian, cochetează deschis cu rasismul: e vorba de „atracţia unui rasism autorizat pentru stângiştii, care altminteri respectă scrupulos vorbitul în conformitate cu varii coduri de limbaj” (din categoria celor foarte corecte politic). S-a întâmplat astfel ca „o prejudecată care a sprijinit fascismul şi vreo două mii de ani de polemici şi persecuţii creştine să se potrivească perfect convingerilor extremei stângi. N-a fost un pas mare până la a se spune că democraţia e o înşelăciune comisă de 'noua ordine liberală', escrocii fiind 'Rothschilzii', 'sioniştii', hai, îndrăzneşte, zi-le pe nume, evreii”, reliefa, consternat, acelaşi autor în ziarul de stânga, britanic.

Rămâne ca sociologii să cuantifice acest nou rasism, nu doar antisemit, ci şi anticreştin şi antialb, care a luat proporţii nebănuite şi în patria democraţiei. Şi să stabilească, de vreme ce a amplificat sensibil angoasele unei populaţii preţuind enorm şi bunul simţ şi frica de frică numită curaj, ce rol a jucat în decizia celor care, hotărâţi să-i dezavueze pe heralzii catastrofei din tabăra „Remain”, au sfârşit, la votul din 23 iunie, prin a da cu tifla UE.

Europa naţiunilor importante

Decizie majoritară care, la rândul ei, ne-a reînvăţat, last but not least, să reconsiderăm (la rigoare esenţialist) naţiunile care contează în Europa. Căci nu se poate înţelege Brexit fără, de pildă, să se priceapă neactualizatul precedent zis Grexit. Cel ce n-ar fi rămas în stadiu de latenţă fără partitura cheie jucată de noua Germanie întru salvarea zonei euro şi a UE, fir-ar ce-ar fi şi ar costa.

Sub bagheta primului ei cancelar creştin-democrat, vechea Germanie, cea postbelică, îşi jurase, în reacţie la dezastrul nazist, să nu mai rişte vreodată. Şi, deci, să nu mai joace niciodată solitaire, ci să se menţină ferm ancorată, alături de americani, în alianţe occidentale, democratice, beton, precum NATO.

Frustul şi smeritul adenaurism s-a dovedit extrem de benefic şi în războiul rece, şi după. Sub umbrela alianţei nordatlantice, prosperitatea, libertatea şi securitatea promise ţărilor ei membre de către UE au luat amploare şi s-au consolidat mai mult decât oriunde în harnica şi disciplinata Republică Federală.

Cândva, la început de mileniu, fortificată de reformele de piaţă schröderiene, care au salvat-o de trista soartă a economiei franceze, ori italiene, dar şi cuprinsă de un acces de autoerotism încurajat de recordurile ei comerciale, Germania s-a răzgândit. Şi-a descoperit, fericită, valenţele de altruism. A renunţat, pentru binele perpetuu al lumii, nu doar la solidaritatea cu America în campania din Irak. Ci, după catastrofa de la Fukushima, altfel decât japonezii cei sinistraţi, şi la energia nucelară.

Revenită pe calea opţiunilor narcisist-solitare, Germania în derivă a devenit suprinzătoare. Uneori dă rezultate excelente. De pildă când stăruie asupra austerităţii şi reformelor, fără de care Europa, economic, n-are cum reveni pe linia de plutire, sub care tocmai se îneacă Portugalia. Alteori îşi permite marcatul repetat de autogoluri. De pildă prin generosul solipsism al deschiderii braţelor şi graniţelor. Ca şi prin calitatea de a nu fi evitabilă în UE, deşi nu e comprehensibilă nici chiar pentru ea însăşi.

Anxietăţi, spaime şi frica de frică

Căci e plină de ceea ce anglosaxonii numesc, nemţeşte, „german angst”. Atât de plină, încât britanicii nu au mai înţeles-o. Cum, insulari, transatlantici, democraţi şi prea de cuvânt ca să nu deteste încălcarea, din inerţie la reformă, a promisiunilor ei de etern belşug, de siguranţă şi neatârnare, n-au mai înţeles mulţi britanici nici Uniunea însăşi. S-au considerat înşelaţi de fabricanţii motorului ei franco-german. Li s-a înfipt în subconştient că i s-ar fi falsificat Uniunii softul, transformându-se ceea ce ar fi trebuit să fie un bolid de formula 1 într-un monstru birocratic complex, supraponderal, liberticid şi antireformist.

De care s-au speriat în consecinţă la fel de rău ca şi de propria sperietură şi ca şi de senzaţia propriei depeizări, sub impactul sutelor de mii şi milioanelor de imigranţi aparţinând celor mai diverse şi mai străine obârşii, limbi, religii, confesiuni şi culturi asediind Britania. Multora le-a fost deci relativ uşor să nu mai suporte această Europă şi să-i spună pa.

Cu atât mai mult cu cât par legiune precedentele istorice dând Albionului dreptate. N-au salvat anglo-saxonii Bătrânul Continent, în repetate rânduri? N-au generat anxietăţile colective ale prusacilor şi austriecilor catastrofele cruciale ale secolului XX? Dar atât de lipsită de fantezie să fie oare istoria?

Nu par să fi fost defel dezechilibrate şi potenţial generatoare de catastrofe, reacţiile germane la criza elenă. Dimpotrivă. Totuşi, percepţiile nu sunt mai puţin vitale în sfera politică, decât realităţile. Neexplicitate bine, reacţiile date i s-au părut disproporţionate sudului continentului, cel ispitit să vadă în inflexibilitatea financiar-fiscală teutonă marele impediment în calea prefacerii Europei într-o gură de rai.

„Să facem Europa mai puţin germană, ca să putem germaniza mai lesne continentul”? Aşa să fi stăruit să se gândească în sinea ei Angela Merkel, în vara lui 2015, ca să îi dea Continentului aerul unui perimetru paradiziac pentru toţi fanii lui „fiat drepturile migranto-refugiaţilor, pereat mundi”? Nu ştim.

Greşelile naţiunilor şi democraţilor

Ştim doar că a urmat larga şi angoasanta deschidere a frontierelor. Şi, ca răsplată a acceptării fie tacite, fie entuziaste, cu ursuleţi şi flori în gări, a schimbării demografiei germane şi europene, operate fără ca Merkel să se obosească să-şi întrebe parlamentul, naţiunea, pe est- sau vesteuropeni, s-a mai dat, de la cancelariatul federal şi un cuvânt de ordine îmbărbător: „Wir schaffen das”. „Vom reuşi”. Cum, când, de către cine şi cu ce, oare cât de meschini să fim noi să întrebăm?

Că nu şi-a întrebat compatrioţii înainte de a acţiona ţine însă nu doar de aceeaşi originară angoasă din al cărei pântec s-a ivit şi tradiţionala obedienţă germană, dar şi demonul nazist şi, în siajul catastrofei provocate de Hitler şi de aliaţii lui fascişti, o oarecare superbie proprie şi liderilor Germaniei postbelice. Şocaţi de popularitatea fabuloasă a regimului totalitar, părinţii fondatori ai Germaniei apusene, păstorite de anglo-saxoni, şi-au zis, nu fără o umbră de dispreţ pentru popor, că trebuie să apere democraţia durabil, punându-i constituţia la adăpost de orice element plebiscitar. Au avut oare dreptate să excludă democraţia directă din legea ei fundamentală?

Mizeria şi binecuvântarea democraţiei directe

Fapt este că popoarele mai şi greşesc. Poporul german, cel care a dat lumii etica şi filosofia kantiană, mai şi greşeşte, cu urmări, cum s-a văzut, greu calculabile. De altfel chiar şi în patria ei modernă de dincolo de Canal, democraţia n-a fost şi nu este directă, ci parlamentară. Ceea ce nu înseamnă că democraţia directă n-ar funcţiona. De pildă la popoare de munteni în care, ca în Elveţia, merge ceas.

De ce la ei? Pentru că elveţienii au ştiut să construiască o societate de cetăţeni deopotrivă inclusivă şi libertară. Una simultan individualistă, comunitară şi civică, aptă să interiorizeze democraţia spre a o transforma într-o a doua natură.

Dar au rămas oare muntenii şi insularii, în lumea globalizată, ce-au fost? Paradoxal, pare că migraţia, în ciuda impactului decisiv al controversei pe care a declanşat-o asupra referendumului britanic, n-a constituit un factor decisiv în schimbarea psihologiei colective a britanicilor. Căci nici milioanele de europeni creştini trăind în insule, nici milioanele de cetăţeni britanici din prima sau a doua generaţie de imigranţi musulmani, n-au reuşit să-i determine pe englezi să reacţioneze altfel, la vot, decât le-a dictat instinctul în 1588.

Instinctele plebei şi inteligenţa patricienilor

Când şi-au trimis piraţii şi corăbiile să se pună de-a curmezişul invincibilei armade spaniole, expediate de foarte catolicul rege Filip al III-lea, ca să-i înveţe minte pe englezi să respecte Continentul, inchiziţia şi legile maritime stabilite de superputerea iberică.

Atunci, insularii englezi au câştigat. Şi-odată cu ei, modernitatea. Care, prin Brexit, după cum insistă înţelepciunea convenţională, ar fi pierdut grav. Căci ar fi învins Anglia neghioabă, rurală, needucată, dezinformată, populistă şi bătrână, în detrimentul celei tinere, urbane, învăţate, liberale. Înţelepciunea convenţională se înşală însă uneori mai abitir decât popoarele. De pildă, când plecată cu pluta postdemocraţiei, pretinde omniscienţa şi nu pricepe că segmentele sociale mai puţin sătule, se pot dovedi, instinctiv, mai aproape de realităţi şi de abordarea lor adecvată în vremi de criză şi instabilitate, decât ghiftuita elită care şi-a rătăcit bunul simţ în globalizata urbe multiculturală.

Gestionat cum trebuie, Brexitul ar putea, aşadar, oferi lumii libere o gură de aer. Căci, asaltată deopotrivă din afară, de terorism, islamism, putinism, ca şi din interior, de neintegraţi, de clivajul memoriilor şi valorilor, de paralizia, sub imperiul corectitudinii politice, a oricărei dezbateri vii, Uniunea Europeană se sufocă. Din referendumurile europene anterioare, soldate in corpore cu voturi anti-UE, e notoriu că nu doar englezilor aerul a început să li se pară irespirabil la Bruxelles. E clar, prin urmare, că e o himeră să se creadă că Uniunea ar supravieţui fără un colosal efort reformist, deopotrivă politic şi economic, care se repună în drepturi democraţia, fără să-i lichideze naţiunile.

Chiar dacă n-ar fi avut loc în condiţii dramatice, şocul dezagregării Comunităţii n-ar fi avut cum să nu aibă efectul pernicios al oricărui divorţ brutal, al oricărui adio neaşteptat şi neorganizat al părinţilor unor copii lăsaţi de izbelişte.

Cât de lesne i se vor resorbi undele va depinde în largă măsură de bisericuţele pe care şi le vor forma traumatizatele odrasle, de capacitatea lor de a învăţa, de a se uni, de a se articula axiologic solidar, de a refuza pe viitor orice ispite solipsiste şi trufii antiamericane şi de-a-şi învinge fără drept de apel duşmanii interni şi externi.

În acest caz capitalismul va învinge populismul în chiar patria totalitarismelor, europenii şi Britania se vor înţelege, puntea transatlantică s-ar reface şi ar rămâne intactă, iar Brexit nu va inaugura şi-un UExit.

Pe scurt, nu se va mai putea scrie cronica morţii premature a unei Comunităţi şic, care a început prea frumos ca să fie adevărat.