1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Brexit și emigrația românească

În România englezii sunt criticați pentru poziția ostilă față de migrația lucrătorilor. Dar e o privire superficială, care ignoră că reformele propuse contribuie la democratizarea organizării politice europene.

Disidența Marii Britanii reprezintă în acest moment o ocazie excelentă de a retușa puțin construcția europeană și de a-i oferi un conținut democratic mai cert. Am văzut în 2014 cât de intense au devenit dezbaterile legate de alegerea unui președinte al Comisiei Europene și câtă frustrare există din cauza absenței unui control democratic. Cine alege, în definitiv, componența Comisiei? Și, odată aleasă, în fața cui dă socoteală?

Democrația clasică învățată la școală în Occident și, de un sfert de secol și în răsăritul Europei, ne spune că executivul nu poate fi autonom și că el răspunde în fața unei adunări legislative, cu legitimitate electorală. E caducă această concepție? Ar trebui, dacă începem numărătoarea de la adoptarea Constituției Statelor Unite, să aruncăm la coș trei sute de ani de gândire politică și constituțională? Deși ar trebui să mai adăugăm cel puțin două secole, ca să-i includem aici pe Montesquieu și pe Locke , care își au sursele într-o istorie și mai îndelungată, dacă nu cumva chiar în preceptele de bază ale teologiei creștine.

În orice caz, separația și echilibrul puterilor au devenit un concentrat prețios de înțelepciune politică, pe care Occidentul l-a exportat cu orgoliu îndreptățit întregii lumi.

Dar contradicția ascunsă mereu sub preș este că tocmai Uniunea Europeană se abate mult de la aceste criterii minimale. În linii mari, executivul este totuna cu legislativul și ambele funcții sunt covârșitor cumulate de Comisia Europeană. Parlamentul European nu este cu adevărat puterea legiuitoare, deși a câștigat în ultimul timp mai multe puteri. Acest grav dezechilibru a fost relativ acceptabil până la un punct doar pentru că statele naționale își rezervaseră prerogative importante și pentru că puterea Comisiei a fost contrabalansată de guvernele naționale reunite în Consiliul European.

Dar, pe măsură ce gradul de integrare europeană crește, echilibrul acesta nu mai poate fi păstrat. În plus interesele statelor nu mai pot fi armonizate în acest cadru îngust, în care regula consensului a fost abandonată, deciziile începând să fie luate cu majoritate calificată de voturi. Multă vreme trecute cu vederea, conflictele dintre guvernele naționale și Comisie au devenit tot mai acute, punând în pericol însăși funcționarea Uniunii, așa cum se vede astăzi cu mecanismele Schengen. Din cauza vorbăriei excesive și a unor mass-media inflaționare nu ne mai dăm seama că UE a intrat efectiv în pană și că nu mai e vorba de obișnuitele exagerări retorice.

Or, disidența britanică pare să fie până acum singura propunere serioasă de revizuire a mecanismelor actuale și de reașezare a Uniunii pe un temei mai solid și, totodată, mai democratic.

E decepționant să vezi că în țări ca România, care au cel mai mare interes ca mecanismele din interiorul Uniunii să fie cât mai democratice (adică receptive la vocile celor mici), opinia dominantă este că Marea Britanie adoptă o politică de șantaj anti-european și că joacă, prin urmare, un rol istoric negativ.

E o gravă neînțelegere - dacă nu cumva e mai mult - care se trage din superficialitatea cu care este tratată problema migrației lucrătorilor. E cu atât mai ciudat cu cât a devenit tot mai limpede că o Comisie tot mai puternică în forma actuala riscă să țină România pe termen nelimitat în condiția de țară supravegheată. Premierul Dacian Cioloș, fost membru al Comisiei, spunea de altfel în cadrul unui interviu acordat ziarului francez Le Figaro că România a fost tratată mai sever decât alte state și că nu va mai îngădui perpetuarea acestei injustiții. Iar marți, el a reluat ideea în fața ambasadorilor UE acreditați la București, propunând înlocuirea MCV cu o formă de control intern. Dar cum poți înrîuri deciziile Comisiei din poziția unui stat ca România? Așa cum vedem, nici Marea Britanie nu mai poate și de aceea solicită o revizuire a mecanismelor decizionale.

De fapt nu este clar deloc ce politică adoptă România în privința așa-numitului Brexit. Președintele Iohannis a fost perfect echivoc, iar premierul Cioloș nu a abordat niciodată până acum problematica în întregul ei, deși în virtutea experienței sale era în măsură să o facă, limitându-se la problematica Schengen.

Putem face mai multe presupuneri, dar ar fi hazardat. Am spune doar că există riscul ca românii să nu vadă pădurea de copaci și să-și abandoneze interesele mari, pe termen lung, în favoarea unei satisfacții minore în prezent. Consensul orb pe tema migrației din politica românească ne îndreptățește temerile.