1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Europa

Breitscheidplatz: între traumă și politică

În urma atentatului de la Berlin dinaintea Crăciunului au murit 12 oameni. În timp ce politica discută despre acte falsificate și eșecul poliției, victimele și familiile lor primesc ajutoare. Amintirea ororii rămâne.

Când a auzit de atentatul de la Manchester, despre explozie, despre morți, panică și frică, s-a gândit imediat la victimele atentatului din Berlin și la familiile acestora, povestește Kurt Beck: ”la tot ce simt acești oameni acum”. Victimele: oamenii care au fost la târgul de Crăciun de la Breitscheidplatz pe 19 decembrie sau familliile acestora. Kurt Beck este însărcinatul federal cu problemele oamenilor a căror viață s-a schimbat radical din acea zi.

Beck știe cum e când revin amintirile. Teama și suferința îi cuprind din nou, uneori chiar în mijlocul unei discuții. Tremură din cap până în picioare și transpiră. Unii revin mental instantaneu la târgul de Crăciun, cu luminițele lui colorate și cu oameni veseli, până când Anis Amri a intrat în mulțime cu tirul. A omorât 12 oameni, a rănit alte zeci. O traumă care pe unii îi va urmări probabil toată viața. 

De exemplu pe David din Bielefeld, a cărui mamă se afla la Breitscheidplatz cu câteva colege. O femeie frumoasă și inteligentă căreia îi plăcea la nebunie să croșeteze, spune soțul, Petr Cizmar, cu un ușor accent ceh. Povestește despre o odisee de trei zile prin Berlin, un oraș care părea pierdut, prost pregătit pentru un astfel de incident extrem. Cizmar a fost nevoit să sune de nenumărate ori la hotline, să meargă pe la secții de poliție și la un spital, până să afle cu certitudine că soția sa era moartă. De atunci, fiul său se asigură mereu că Cizmar încă trăiește. ”Mereu vine în camera mea să vadă dacă mai trăiesc, dacă nu mi s-a întâmplat ceva. Este groaznic”.  

Despăgubiri plătite

Oare ar fi putut fi evitat atentatul de la Berlin dacă autoritățile acționau altfel?

Oare ar fi putut fi evitat atentatul de la Berlin dacă autoritățile acționau altfel?

Beck a auzit aproape fără întrerupere astfel de povești în ultimele săptămâni: a colindat întreaga Germanie și a stat de vorbă cu familiile sau cu persoane care au fost la târgul de Crăciun atunci. Aproape 120 de oameni se află pe lista sa, povestește; le-a scris tuturor, oferindu-le să se întâlnească. S-a întâlnit, de la numirea lui în funcție, în luna martie, cu vreo 40 de oameni, iar poveștile lor nu-i dau pace. ”Te culci seara cu ele în gând și dimineața te trezești cu aceleași imagini”, explică Beck.

Dar nu e vorba numai de a le asculta poveștile. Beck dorește să le acorde și ajutor financiar. Este vorba despre pensii de urmași, despre reformare profesională pentru cei care nu își mai pot face meseria și de ajutoare pe termen lung pentru cei care nu se vor mai însănătoși niciodată. Între 10 și 12 persoane sunt încă în tratament la spitalul Charité din Berlin sau în centre de reabilitare. Beck încearcă ”să le conceapă un pachet financiar”, deși știe foarte bine că acesta nu le va șterge durerea și tristețea. Au fost deja plătite despăgubiri în valoare de până la un million de euro.

"Este un eșec al statului" 

Alte victime se pierd deseori pur și simplu în birocrație. Petr Cizmar povestește despre munți de formulare pe care tot trebuie să le completeze de la moartea soției sale. ”Este iritant. Sunt terminat”. Fiul său începe școala în acest an, iar Beck i-a promis că îl va ajuta la alegerea scolii. Cizmar se bucură, este un mare ajutor.

Dar uneori, în ciuda oboselii și a tristeții, îl apucă furia. Pentru că deși atentatorul era cunoscut poliței, nu a fost arestat. Urmărește știrile, faptul că e posibil ca unele documente relevante legate de Anis Amri să fi fost falsificate ulterior și să se fi pierdut detalii importante. O comisie de control a parlamentului va analiza acum acest subiect. Cizmar nu poate să înțeleagă: ”Este eșecul statului, care ar trebui să-și apere cetățenii, nu criminalii”. Pare a fi obosit.

Îi e greu să vorbescă despre zilele de după atentat, despre fiul său, despre soția sa. Dar o face totuși, atunci când îl întreabă jurnaliștii, pentru că, ”dacă nu spune nimeni nimic, toată atenția se îndreaptă către făptaș”. Vorbește pentru ca societatea să nu uite victimele, pentru ca oamenii ca soția sa să nu fie dați uitării. Dar poveștile și amintirile îi sfâșie inima.

Într-o zi, speră el, va merge cu fiul său la Berlin ca să aprindă o lumânare la Breitscheidplatz și să-și amintească de femeia și mama căreia îi plăcea să croșeteze și care avea atâtea planuri pentru viitor.

Autoare: Naomi Conrad / lp