1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Boris Nemţov şi Rusia împăratului cel gol şi slab

Cine l-a ucis şi de ce? A fost un asasinat politic? Ce anume trădează crima despre starea actuală a Rusiei lui Putin? Circa 70.000 de oameni ar fi participat la Moscova la un marş de doliu în memoria lui Boris Nemţov.

Boris Nemţov, asasinatul reformist şi lider democratic al opoziţiei ruse

Boris Nemţov, asasinatul reformist şi lider democratic al opoziţiei ruse

Ştia multe. Era nu doar un om politic competent, ci şi un om al ştiinţelor exacte. Încotro s-ar îndrepta oare azi degetul acuzator al fizicianului-politician, dacă i-ar putea indica pe cei vinovaţi de asasinarea sa? Spre CIA? Să fim serioşi. În timp ce la Moscova peste 70.000 de mii de oameni s-au adunat duminică să-şi manifeste doliul, iar oficialii varsă lacrimi de crocodil, motoarele lansatoarelor de ceaţă ale propagandei duduie. Dar, la o zi şi jumătate după uciderea lui Boris Nemţov, responsabilităţile nu-s, logic, excesiv de greu de împărţit.

„Împăratul e gol”. În timp ce reluam vineri opinia despre Vladimir Putin exprimată, în vest, într-un recent interviu, de ex-şeful concernului Yukos, disidentul rus, Mihail Hodorkovsky, cel întemniţat un deceniu pentru angajamentul său pro-democratic în Rusia lui Putin, la Moscova îşi pregătea pistolul asasinul lui Boris Nemţov. După doar câteva ceasuri avea să-şi descarce de mai multe ori arma în spatele unuia dintre cei mai carismatici adversari politici ai liderului de la Kremlin.

Că împăratul e gol şi că se vede lesne că nu e îmbrăcat, ar fi putut spune şi Nemţov, contrazicând pretenţiile hilare ale propagandiştilor regimului, potrivit cărora Putin ar fi, chipurile, un om de stat puternic şi un strateg abil. Opinia contrară era, oricum, părerea solid justificată a unui gânditor nu doar foarte prezentabil, ci tot pe atât de articulat şi de profund. Fizician, posesor al unor titluri academice obţinute întemeiat, iar nu prin plagiat, primul vicepremier post-sovietic al Federaţiei Ruse nu se mulţumise să califice Rusia drept o "republică bananieră". Nemţov avusese şi temeritatea de a critica sistematic şi fără menajamente sistemul Putin şi de a scoate în repetate rânduri în evidenţă, în mod credibil, cât de lipsit de inteligenţă şi cât de slab, în fond, este tiranul.

Adevărata faţă a Rusiei lui Putin

„Vreau ca Rusia să fie liberă”, afirmase, fără frică, Nemţov, reluat de Isabella Kolar, de la postul naţional de radio german, Deutschlandfunk. Potrivit lui Nemţov, cel care fusese ani la rând marea speranţă democratică a opoziţiei ruse, „Putin nu e dotat cu o personalitate puternică. A ruinat instituţiile statului. Nu mai dispunem nici de justiţie, nici de o poliţie funcţională, în schimb avem terorism în ţară. A dispărut protecţia juridică. Autorităţile sunt corupte, iar oficialii ştiu că se bucură de impunitate dacă îi sunt loiali lui Putin...Rusia trăieşte de pe urma petrolului şi minereurilor ei"...

Ce blestem poate fi posesia de ţiţei. În ce atroce fundătură dictatorială şi economică a manverat naţiunile arabe. Sau Venezuela, bogata ţară ajunsă în sapă de lemn şi, parţial, în anarhie, după ce a încăput pe mâna serviciilor secrete cubaneze şi a unei corupte tiranii militare de sorginte ideologică socalistă şi de orientare naţional-comunistă. Şi ce blestem pot fi nişte dictatori al căror cal de bătaie e antiamericanismul, antoccidentalismul şi anticapitalismul, condamnate, laolaltă cu democraţia liberală şi statul de drept în numele unui naţionalism pe cât de extremist şi, de regulă antisemit, pe atât de fals şi găunos.

„Lui Putin îi e o frică mortală de concurenţă, de eventualitatea de a-şi pierde funcţia”, reliefase Nemţov. Îl comparase cu alţi dictatori slabi, care s-au cramponat de putere şi şi-au umplut seifurile cu banii popoarelor lor, de genul lui Gaddafi, ori Assad, dezavuându-i pe admiratorii prezumtivei „forţe” de care ar dispune liderul Rusiei.

Represiunea în acţiune

Pentru luciditatea acestor diagnostice Boris Nemţov plătise cu vârf şi îndesat. În fond, fusese judecat şi întemniţat de 16 ori înainte de a fi ucis în ceea ce opoziţia califică in corpore drept un "asasinat politic", menit să închidă gura unuia dintre cei mai concludenţi critici ai barbarei, imoralei şi, finalmente, stupidei agresiuni din Ucraina.

Au plătit cu viaţa înaintea lui mulţi alţi critici persuasivi ai fostului KGB-ist din Dresda, oameni puternici moral şi intelectual. Oameni capabili, deopotrivă, să evite capcanele maşinăriei propagandistice a lui Vladimir Putin, să gândească autonom şi să se articuleze impecabil. Au împărtăşit aceiaşi soartă personalităţi diverse, de la ziarista Ana Politkovskaia şi juriştii Serghei Magnitsky, ori Stanislav Markelov, la foşti agenţi secreţi ca Alexander Litvinenko şi ex-oligarhi deveniţi adversari ai autoritarului regim. Încât lista victimelor ucise din rândul criticilor Kremlinului e lungă.

De ce sunt prea puţin credibile versiunile regimului

Cui prodest dispariţia disidenţilor? În cazul lui Nemţov, "americanilor", afirmă propagandiştii ruşi. Dar sunt credibili? Kremlinului îi foloseşte evident, întru înfricoşarea şi amuţirea opoziţiei. Înainte de a fi martirizat prin focuri de pistol, Nemţov lucrase la o carte de mărturii şi documente probând declanşarea vinovată, de către Rusia lui Putin, a războiului din Ucraina şi susţinerea secesioniştilor pro-ruşi.

Iată doar unul din motivele pentru care e cu totul incredibilă indignarea afişată de regim, de Putin însuşi, care, amintind fatal de reacţia lui Stalin după asasinarea rivalului său, Kirov, şi-a anunţat intenţia de a prelua „personal” ancheta crimei căreia i-a căzut victimă Nemţov. Manifestare supremă de cinism, Putin s-a repezit să se adreseze mamei îndoliate a lui Nemţov şi să-şi elogieze ditirambic şi locvace asasinatul critic.

Dar lipsa de credibilitate a regimului reiese pregnant şi din circumstanţele semnificative şi elocvente ale asasinatului comis cu puţin înaintea miezului nopţii de vineri spre sâmbătă asupra unui om politic înfierat nu o dată de ultranaţionalişti ca „alogen” din pricina originii sale evreieşti. Căci Nemţov a fost ucis într-un mod profesionist literalmente sub ochii lui Putin, la câteva minute de Kremlin, într-o zonă puternic supravegheată a capitalei. Asasinatul a avut loc în timp ce o cameră de luat vederi îl filma şi într-un moment în care, potrivit cutumei autorităţilor ruse, Nemţov nu putea să nu fie urmărit de agenţi, întrucât organizase o manifestaţie ce urma să aibă loc duminică. Din două una: ori e Putin puternic, şi-atunci nu e posibil să aibă loc un astfel de asasinat, dacă nu l-a comandat chiar el. Ori nu-i, dar oare ce mai caută atunci la cârmă actualul preşedinte al Rusiei?

Vina autorităţilor şi precedente celebre de manipulare

Încât răspunderea autorităţilor, care nu l-au protejat pe Boris Nemţov, şi culpa lor ar fi fost clară, chiar dacă, fapt improbabil, nu s-ar putea dovedi vreodată vinovăţia directă a regimului pentru acest omor. Chiar dacă nu i s-ar putea imputa lui Vladimir Putin personal crearea atmosferei susceptibile, prin ultranaţionalism şi antisemitism, să permită săvârşirea unor asemenea asasinate. Şi chiar dacă n-ar fi acuzat că a regizat crima astfel, încât să amplifice la maximum potenţialul intimidant la adresa unor disidenţi precum Mihail Kasianov, Anatoli Ciubais, ori Alexei Navalni.

Sensul şi mesajul intimidant al omorului par limpezi. Opoziţia trebuie terorizată. Conform Hannei Arendt, doi stâlpi susţin totalitarismul, teroarea şi propaganda, ori îndoctrinarea. Câtuşi de puţin suprinzătoare, ci mulată pe precedente celebre, de felul succesului transformării unor falsuri antisemite patente ale serviciilor secrete ruseşti, precum "Protocoalele Înţelepţilor Sionului", în baza unor concepţii precum Weltanschauungul nazist este şi reacţia maşinăriei propagandistice a regimului Putin la asasinarea lui Nemţov.

În frunte cu Russia Today şi cu politicieni neo-fascişti susţinători ai lui Putin, de felul lui Vladimir Jirinovsky, maşinăria de îndoctrinare s-a grăbit să pună concomitent în circulaţie trei versiuni conspiraţioniste, tustrele la fel de cinice şi de probabil false. Potrivit lor, pe trăgaci ar fi apăsat ba nişte presupuşi "terorişti islamişti", ba "spionii americani", ori "aliaţii" lor: "ucrainenii". Sau "Mossadul". De vină ar fi nu profitorii evidenţi ai asasinatului, ci adversarii lor. De vină, sub ţarişti şi sub nazişti, erau nu ucigaşii pogromişti, ci, potrivit făcăturii Protocoalelor, victimele lor evreieşti.

Asta dacă, în abjecta variantă lansată de Vladimir Jirinovsky, Nemţov n-ar fi căzut victimă unei "crime pasionale". Nu-i exclus, vai, ca această din urmă teorie să conţină, paradoxal, un sâmbure de adevăr. Putea oare un macho, precum liderul de la Kremlin, să suporte multă vreme un adversar politic nu doar inteligent, ci şi atât de arătos încât să fure, fără vreun efort şi fără să le cumpere, inimile unor doamne mai tinere cu câteva decenii decât el?

Deschisă rămâne şi altă întrebare. Cât oare îl vor mai suporta ruşii pe acest tiranic împărat şi despuiat, dar şi anemic şi, ca atare, tot mai periculos?