Bonapartismul cu faţă liberală

Ei bine, în doar câteva luni, PNL-ul a trecut de la statutul unei formaţiuni perfect europene la bonapartismul de cea mai violentă factură. Eliminarea din partid a lui Theodor Stolojan nu va fi iertată de prea mulţi dintre cei care simpatizau cu liberalii. Dacă Mona Muscă a căzut victimă propriei slăbiciuni, uşurând munca serviciului de „salubritate” al partidului, e cel puţin straniu că nu i s-a aplicat acelaşi tratament şi lui Ionescu-Quintus, aflat într-o perfectă relaţie de simetrie cu „amnezia” celei mai popular dintre liberali.

Un Cristian Boureanu sau o Raluca Turcan, tineri de-un dinamism deloc convenabil generaţiei balcanizate în fruntea căreia tronează un Ludovic Orban sau un Crin Antonescu, au putut fi daţi deoparte fără ca membrii de rând să sesizeze că nu e vorba de-o simplă aruncare în piscină, ci de ditamai valul de mare pregătit să inunde coaja de nucă numită partid. În ciuda declaraţiilor lui Călin Popescu Tăriceanu, puţini naivi vor credita afirmaţia acestuia că nu s-a amestecat în decizia liberalilor din organizaţia bucureşteană de sector atunci când l-au eliminat pe fostul său şef, Stolojan. Când apostila pusă de unul din organele superioare ale partidului cerea execuţie imediată, nu ştiu cine-ar fi îndrăznit să se pună de-a curmezişul.

Nu ţin partea nimănui, dar e mare păcat că acest partid n-a învăţat absolut nimic din propriile lecţii amare. Creând cu osârdie aripi şi facţiuni, nu e sigur că el va renaşte la nesfârşit, precum o pasăre Phoenix a politicului. La un moment dat, e posibil ca din frumoasa pasăre să rămână doar cenuşa unui zbor frânt de prea multă lipsă de responsabilitate. Pentru orice privitor obiectiv, e limpede că problema PNL-ului nu sunt Stolojan şi Stoica. PNL-ul e un partid fără un lider puternic. Profitând de moliciunea omului numărul unu, nişte desperado precum Olteanu, Orban sau Antonescu au făcut pasul înainte, aspirând la poziţii care depăşesc în mod evident anvergura lor de eterni „tovarăşi de drum” ai tuturor cauzelor ce păreau splendide, dar s-au dovedit a fi doar fundături.

Tulburarea definitivă a apelor în partid nu e fără legătură cu enigma numită Tăriceanu. Ca premier, se dovedeşte nu doar plin de iniţiative, dar şi ferm. În schimb, ca lider al partidului, vocea sa nu se aude absolut deloc. Iar atunci când se aude, e prea târziu, pentru a nuanţa gafele făcute de trăpaşii din preajma sa. Plasat într-o poziţie incomodă, la coada şi nu în fruntea căruţei liberale, Călin Popescu Tăriceanu va fi, inevitabil, pus în situaţia de a deconta imensele greşeli făcute în timpul mandatului său. După câte-i cunosc, apropiaţii de azi nu vor avea nici o ezitare să-l sacrifice, luând iarăşi poza copiilor nevinovaţi. La capătul celălalt, ca nişte spectre ale unui trecut pe care n-a ştiut să-l înţeleagă, Stolojan şi Stoica vor fi necruţători. Dacă vedeţi în acest scanariu posibilul deznodământ al unei dramolete de cartier, cu siguranţă nu vă înşelaţi!