Blair - Chirac după Blair - Bush

De abia ce se termină vizita de patru zile a şefului Executivului de la Washington, George W Bush, şi, iată, premierul britanic Tony Blair trebuie să facă iarăşi pe gazda bună - de această dată, oaspete fiind un personaj cu interese diametral opuse celor aduse de peste ocean. Astăzi soseşte la Londra preşedintele Franţei, Jacques Chirac. Parisul încearcă să convingă Londra de necesitatea unei structuri europene de securitate - un proiect la care Marea Britanie s-a alăturat, pînă în prezent, cu mai puţin de jumătate de gură.

Chirac i-a trimis premierului britanic, anul trecut, pe cînd acesta din urmă împlinea 50 de ani, o navetă cu vin roşu - şase sticle de Chateau Mouton Rotschild, valoarea totală a cadoului parizian pentru liderul londonez fiind de 1400 de euro. Ştia, oare, Chirac despre regula londoneză care spune astfel: premierul Marii Britanii are dreptul să primească în dar cadouri în valoare maximă de 200 de euro? Tot ce depăşeşte această sumă trebuie plătit din buzunarul propriu al locatarului de la Downing Street no.10. Chirac nu a catadicsit să înlăture misterul, astfel că Marea Britanie se întreabă pe mai departe: a fost Chirac generos sau răutăcios?

La primăvară, cele două ţări aniversează un jubileu: centenarul Antantei Coridale. Sau, mai pe româneşte, centenarul bunei înţelegeri. Deşi nu prea este vremea discuţiilor despre bună înţelegere franco-britanică, Dennis McShane, ministru britanic pentru probleme europene comentează: "Marea Britanie şi Franţa sunt ca doi soţi cu vechi ştate într-ale căsniciei. Uneori le vine să se omoare, reciproc, însă nici nu încape vorbă despre divorţ".

Tony Blair este un vorbitor curent de franceză - talent pe care l-a împărtăşit şi fiului său mezin, Leo, care, la vîrsta de doi ani, a deprins cîteva elemente de bază din vocabularul celor de dincolo de Mînecă; suficient cît să-i vorbească lui Chirac. Liderul de la Elysee este, la rîndul său, cunoscut drept vorbitor de engleză. Cu toate acestea, cei doi oficiali de rang înalt sunt foarte departe de a vorbi aceeaşi limbă politică. În chestiunea irakiană, tensiunile au atins cote de avarie, chiar. La vremea respectivă, britanicii acuzaseră Franţa de absenţa unei rezoluţii ONU în ajunul declanşării războiului pentru Bagdad. Ministrul londonez de Externe, Jack Straw, era, atunci, fiarte supărat: "Găsesc total nepotrivit faptul că guvernul francez ne respinge toate propunerile". Londra constată, de altfel, că, de o bună bucată de vreme, Parisul flirtează cu Berlinul. Există temerea că, în cazul unei uniuni franco- germane, britanicii (care doresc să fie iubiţi în Franţa dar să rămînă de partea fratelui american) vor juca simplul rol de spectator. Se pare că Blair se simte bine în ipostaza de punte între Franţa şi America. Dar s-ar putea ca această ipostază să nu fie decît un rol autoasumat şi, de fapt, inexistent. Mai mult, chiar, cei mai puţin diplomaţi încearcă să-i spună, verde în faţă, premierului de la Londra că a venit vremea să decidă de a cui parte stă.