1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Bisericile noi dintre blocuri

Anchete sociologice recente pun în evidenţă o creştere a religiozităţii în societatea românească, una aflată în strânsă legătură cu revirimentul construcţiilor sacre din vechile cartiere de blocuri.

default

Potrivit unui sondaj de opinie, realizat între 14 şi 15 aprilie de Institutul Român de Evaluare şi Strategie, şi-au exprimat intenţia de a participa la slujba de Înviere 78% din cei chestionaţi, cu 3 procente mai mulţi decât în 2010. În acelaşi timp, de la un an la altul, tot mai multe persoane se declară a fi religioase. Sondajul arată o creştere a ataşamentului faţă de sărbătorile creştine, dar religiozitatea ca atare nu poate fi cu adevărat măsurată.

În ultimii 20 ani ceva important s-a petrecut însă cu siguranţă şi poate mai ales în marile oraşe, acolo unde comunismul a căutat să distrugă toate ataşamentele tradiţionale. Nimic nu este poate mai relevant pentru transformările acestea decât numărul mare de şantiere şi de biserici noi care s-au ivit în cartierele de blocuri. Fenomenul nu este lipsit de tensiuni şi am asistat în ultimii ani la o vie polemică legată de proliferarea lăcaşelor de cult. Cercuri militante agnostice au criticat asiduu aceste construcţii, pe care le consideră manifestarea cea mai vizibilă a unui clericalism autoritar.

Dar realitatea este mai complicată şi depăşeşte ataşamentul strict faţă de o confesiune religioasă. Să luăm un studiu de caz.

În cartierul Drumul Taberei din Bucureşti nu a existat nicio biserică până târziu, în anii ‘90. Dincolo de Răzoare, se întindea un cartier nou de blocuri din care fusese înlăturată orice referinţă la puterea transcendentă a lumii. Nici o turlă, niciun sunet de clopot, nici măcar o mică aluzie sub forma unui crucifix sau vestigiu muzeal. Era un cartier „perfect”, în care domnea cu adevărat o ordine „raţională”.

Situaţia era totuşi greu de înţeles pentru locuitorii acestui cartier, dintre care mulţi proveneau de la ţară din împrejurimile Bucureştiului, acolo unde casele, biserica, grădinile şi cimitirul stăteau laolaltă într-o intimitate de spaţiu şi de semnificaţii. Oraşul era, desigur, dezirabil în multe privinţe. Comunismul construise locuinţe pentru toţi, cu canalizare şi încălzire centrală, dar ceva lipsea totuşi, deşi era greu de numit.

Pentru cine trăise oriunde în altă parte, în locuri în care sunetul clopotelor marca orele fixe sau momentele liturghiei, liniştea din cartierele noi părea cu totul artificială. Chiar pentru cei care nu mergeau la biserică, sunetul clopotelor juca un rol important, reprezentând partea de reflecţie şi dedublare, melancolia omului prins mereu între două lumi niciodată pe deplin tangibile.

Dovada cea mai bună că absenţa bisericilor a fost resimţită puternic a fost explozia produsă în anii de după căderea comunismului. Nu imediat, dar începând de prin 1993 şi 1994 s-a început construcţia a nu mai puţin de 6 biserici noi dintre care una romano-catolică în apropiere de fosta Piaţă Moghioroş.

Situaţia din acest cartier bucureştean de tip „dormitor” nu este singulară, ea exprimând în mic ceea ce s-a petrecut la scara ţării întregi. Controversa era, de aceea, inevitabilă. Pentru cine nu a cunoscut cartierele trasate după planurile unui soi de Le Corbusier pauper şi lipsit de grandoare, e mai greu de înţeles de unde se trage această proliferare a lăcaşelor de cult. De aceea noua înclinaţie a fost pusă pe seama autorităţii eclesiastice, care s-ar fi instalat pur şi simplu în locul aceleia exercitate de regimul comunist.

Dar cine îşi aminteşte aspectul iniţial, geometric şi pauper, al cartierelor construite după planuri unice şi criterii funcţionaliste, ca şi zgomotul sau liniştea monotonă a acelor „dormitoare”, înţelege mai bine de ce locuitorii oraşelor post comuniste au simţit nevoia să reumanizeze spaţiul, să-l îmbogăţească şi să-i adauge funcţiuni noi, inserând ceva preluat dintr-o tradiţie cît se poate de familiară.

Am putea spune că, prin raportare la arhitectura comunistă, s-a petrecut după 1990 un fel de contra-revoluţie vizuală şi urbanistică, cam firavă şi cam şchioapă ce-i drept, dar care conţine o negaţie puternică a vechii arhitecturi funcţionaliste. Dacă admitem că regimul comunist a fost un model eşuat de îmbunătăţire a condiţiei umane şi dacă oraşele de blocuri reprezintă expresia cea mai vizibilă a acestui eşec, atunci noile intervenţii de arhitectură sacră, adică bisericuţele dintre blocuri, sunt cu siguranţă, o corecţie salutară.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu