Biserica ortodoxă şi exigenţele laice

Problematica bisericească, în ciuda faptului că se vorbeşte mult despre ea, este în bună măsură necunoscută publicului larg. Biserica Ortodoxă nu este o instituţie transparentă aşa cum este sau ar trebui să fie Guvernul, Prefectura sau Primăria. Şi nici nu îşi propune să fie. Un ziarist nu poate cere Bisericii informaţii de interes public aşa cum cere Guvernului sau Parlamentului, cu toate că Biserica face parte şi din viaţa publică şi că figurează în toate sondajele de opinie referitoare la încredere.

Este de fapt una din marile manipulări ale anilor din urmă, aceea care aşează Biserica alături de parlament, partide şi guvern în topurile încrederii publice. Biserica se bucură de cea mai mare încredere, se arată adesea, ca şi cum nu ar mai rămîne decît ca Guvernul să cedeze Bisericii Ortodoxe prerogativele administrării publice sau să înveţe măcar cum face ea. Or, e vorba de un alt fel de încredere şi de planuri complet diferite. De aceea şi presa adoptă faţă de Biserică o agresivitate şi un tip de exigenţă care se potriveşte în faţa unui ministru, dar care e nelalocul ei în faţa unui preot sau ierarh.

De confuzia aceasta este însă răspunzătoare şi Biserica. Biserica ortodoxă a revendicat mereu un sprijin consistent din partea statului. Prin legea cultelor clerul ortodox, dar în subsidiar toate cultele religioase, primesc bani de la bugetul de stat. Există şi alte modalităţi de finanţare din bugetele locale. Aşadar Biserica a adoptat faţă de bugetul de stat conduita unei instituţii publice. Dar faţă de celelalte compartimente ale societăţii a păstrat conduita tradiţională de rezervă privată.

De aici decurge tentaţia presei, care segment activ al opiniei publice, de a cere Bisericii să se reformeze într-un spirit pe care ea nu îl admite. Moartea Patriarhului Teoctist a prilejuit în aceste două zile multe emisiuni de televiziune din care a reieşit că publicul laic, dar interesat de Biserică, îi cere acesteia un tip nou de implicare socială, îi pretinde într-un anume sens să facă servicii publice mai evidente şi măsurabile. De exemplu, recent, reporterii anunţau ca exemple reuşite de politici publice responsabile faptul că bisericile răcoroase vor rămîne deschise în zilelele caniculei. Discursul laic despre Biserică este dominat de aceste exigenţe ceea ce crează multe nedumeriri şi neadecvări. Reprezentanţii Bisericii se apară arătînd că scopul lor principal nu este să-i ajute pe săraci sau pe bolnavi, ci să-i ajute pe oameni să-şi mîntuiască sufletele. Răspunsul crează stupori. În orice caz e vădită neadecvarea şi necomunicarea.

E o tensiune reală şi care va continua să se manifeste tot mai puternic în viitor. Biserica vede aici pericolul propriei sale secularizări şi de aceea se opune atîta cît poate.

Din aceeaşi exigenţă laică se trage şi dorinţa societăţii de controla cheltuielile şi averile ierarhilor aşa cum s-a văzut din poriectul de lege al ANI în versiunea sa iniţială, girată de Monica Macovei. După cum aceeaşi sursă o are exigenţa lustrării preoţilor care au colaborat cu Securitatea. Rezerva Bisericii ortodoxe pare din perspectivă laică sau protestantă ininteligibilă şi în orice caz vinovată.

Biserica Ortodoxă din România se confruntă aşadar în mod vădit cu o problematică care, parţial, poate fi descrisă şi în termenii modernizare vs tradiţionalism.

Este greu de crezut însă că aşa numiţii modernişti din sînul Bisericii vor fi mai receptivi la acest tip de solicitări laice decît tradiţionaliştii. De aceea dezbaterea publică declanşată în jurul succesiunii la scaunul patriarhal şi la reformarea Bisercii pare în bună măsură neadecvată.