1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Bilanţul anului politic românesc 2005

S-a încheiat un an de la ivirea cu surle şi trîmbiţe a speranţei portocalii pe firmamentul României postcomuniste. Ce s-a ales din această speranţă? Cum şi-au îndeplinit noii guvernanţi promisiunile în baza cărora electoratul român le-a încredinţat puterea?

La un an de la trecerea la cîrmă a lui Traian Băsescu şi a alianţei D.A. peisajul politic românesc furnizează o imagine complexă, cu lumini, dar şi cu umbre mai multe şi mai dese decît ar fi putut să fie dacă voinţa politică exprimată de noii lideri ai ţării ar fi fost transpusă consecvent. Ce s-a făcut bine? Ce s-a făcut rău?

Economia a evoluat în principiu spre bine, dacă se face abstracţie de modul în care s-au acumulat şi continuă să se acumuleze capitalurile româneşti. Incepînd cu introducerea revoluţionarei taxe unice de impozitare – o idee excelentă, mai echitabilă decît o consideră mulţi vesteuropeni, şi în orice caz net mai stimulatoare pentru investiţii decît clasicul model fiscal socialist – România şi-a accelerat cursul ascendent. Cu o creştere consistentă a PIB România ar putea deveni un paradis al investiţiilor occidentale bune. Fiindcă sunt şi altele, mai puţin de rîvnit. Nici o ţară nu se poate lipsi, în condiţiile globalizării, de asemenea investiţii, care să asigure joburi noi forţei de muncă realmente calificate, să frîneze scurgerea de creiere şi să invite societatea să-şi amplifice eforturile de ameliorare substanţială a educaţiei şi cercetării. Problema e că România profită prea puţin de pe urma unor atari investiţii, din pricina unor condiţii cadru deficitare.

In cauză e în special întîrzierea transpunerii reformelor cerute de UE şi făgăduite solemn de conducerea de la Bucureşti. In cauză sunt în special carenţele reformei justiţiei şi administraţiei cu efectele lor regretabile asupra luptei împotriva marii corupţii şi lipsa cronică şi notorie de rezultate şi eficienţă a tentativelor de pedepsire a marilor corupţi.

Noii guvernanţi au început anul prin spectuloase declaraţii anticorupţie – periodic reiterate. Pormisiunile au fost urmate de o serie de arestări cît se poate de vizibile şi tot pe atît de lipsite de condamnări pe măsură, la nivelul la care eventualele verdicte – oricum prea puţine - ar fi contat cu adevărat. Pentru justiţie, marea corupţie în Românie a rămas la fel de fantomatică precum în epoca partidului-stat. Iar pentru naţiune, corupţia n-a devenit mai puţin pernicioasă decît în epoca atotputerii pesediste. Aşa cum nici PSD nu s-a schimbat în profunzime, deşi a trecut nominal în opoziţie, fără să predea însă frîiele puterii, menţinute prin intermediul oamenilor ei de la conducerea camerelor parlamentare, cu ajutorul aliaţilor ei mai mult sau mai puţin vizibili din tabăra guvernamentală, precum şi la nivelul Curţii Judecătoreşti prin magistraţi cărora Ion Iliescu le-a dat cîndva pîinea şi cuţitul. In plus PSD n-a devenit substanţial mai credibil prin preluarea cîrmei de către Mircea Geoană. La nivelul partidelor democratice, doar PD a reuşit să-şi consolideze poziţia, graţie preşedintelui Băsescu şi unei coeziuni interne mai puternice decît a celorlalte formaţiuni. In zona extremistă s-a întărit un PRM revenit după diverse volte la discursul radical.

Dar ar fi prea simplu şi eronat ca absenţa transpunerii programului revoluţiei oranj româneşti să fie pusă pur şi simplu integral pe seama preşedintelui sau a întregului executiv. Preşedintele şi-a păstrat în linii mari imaginea, realizînd, în limitele prerogativelor sale, mai mult întru occidentalizarea ţării decît toţi predecesorii săi la un loc. Unii miniştri şi-au făcut mai mult sau mai puţin datoria. Alţii au excelat chiar – bunăoară Monica Macovei, Mona Muscă, Mihai Răzvan Ungureanu – care a numit un set de ambasadori promiţători, între altele la Viena, ţara cheie în următoarele 6 luni pentru aderarea României – sau Gheorghe Flutur. Ultimul a făcut faţă cu brio debutului crizei aviare – conferind României, pentru prima dată note externe bune în gestionarea unei situaţii de urgenţă. In schimb, faptul că Monica Macovei n-a fost lăsată să realizeze mare lucru, în ciuda asiduităţii cu care a girat activitatea ministerului ei, spune multe despre autentica stare a României anului 2005 decît orice alt bilanţ. La fel, faptul că Mona Muscă s-a văzut nevoită să se despartă de funcţia de ministru al culturii – iată nu doar un extrem de regretabil efect al conflictului intermitent dintre preşedinte şi premier – ci şi, în fond, alt simptom al unei crize mai grave decît poate părea. Demisia ei s-a produs ca expresie a unui protest firesc faţă de revocarea de către premier a unei decizii date drept „irevocabile”, privind declanşarea alegerilor anticipate.

Or, renunţarea la devansarea scrutinului a complicat mult ghemul de probleme grevînd viaţa publică românească. Din acest ghem, existent din capul locului, face parte izolarea instituţională a preşedinţiei, pe fundalul unui sistem controlat în continuare masiv de forţe pe care naţiunea nu le-a ales să conducă. Aceleaşi forţe care şi-au făcut din plin simţită prezenţa nu doar la nivel guvernamental, ci şi prin blocarea la nivelul Curţii Constituţionale şi CSM a reformei justiţiei. S-a spus – şi nu fără motiv - că acest blocaj se datorează unor grupuri de interese transpartinice, aceleaşi interese mafiote care au susţinut ani la rînd partidul-stat.

Fapt e că, potrivit unor analişti occidentali, evoluţia România continuă să fie la cheremul unei încrengături de afaceri şi interese oneroase. Reprezentate de un nucleu de persoane cu afilieri dintre cele mai diverse, aceste interese par să controleze deopotrivă mare parte din clasa politică, din administraţie şi guvern, din presă şi din puterea judecătorească, făcînd irespirabil un aer pe care societatea civilă ar fi trebuit să-l fi purificat. Impunerea veritabilă a societăţii civile ar fi însemnat şi spargerea izolării preşedintelui, ineluctabile, ambele, întru relansarea în forţă a reformelor. Nici una nici alta nu s-a produs însă cu adevărat. Fiindcă în condiţiile unui stat de drept, toate acestea nu se pot înfăptui decît prin alegeri care să consacre o clară majoritate parlamentară favorabilă unei restructurări reale şi profunde – una aptă să modifice inclusiv prevederile constituţionale clamate de Curtea Supremă spre a frîna reforma. Absenţa acestei majorităţi proreformiste nete e, la finele lui 2005, opera cea mai îndoielnică a premierului Călin Popescu Tăriceanu.

A existat desigur dihonia permanentă dintre palatele Cotroceni şi Victoria. Mai mult însă decît ea, pofta de putere a premierului, neflancată de luciditatea şi judecata politică necesare, de curaj şi viziune pe termen lung, precum şi lipsa de jenă cu care Tăriceanu şi-a încălcat propriul cuvînt, subminîndu-şi credibilitatea, poartă vina eşecului înregistrat de alianţa guvernamentală în cursul acestui an. Unul în bună măsură pierdut, nu din pricina repetatelor inundaţii, nu pentru că s-ar fi compromis integrarea în UE – ea rămîne în cărţi graţie priorităţilor diferite ale unora din factorii de decizie occidentali, poate chiar a neglijenţei sau indiferenţei lor şi sistemului decizionar greoi şi birocratic al comunităţii – ci pentru că s-a ratat o şansă unică. Şansa de a se relansa ţara cu ajutorul naţiunii, de către ea şi pentru ea.

Că această ratare a fost precedată de repatrierea ostatecilor români din Irak şi urmată spre final de an de reuşita externă a semnării cu SUA a primului acord privind instalarea de facilităţi militare americane pe teritoriul românesc nu compenesează defel eşecul intern. Cu atît mai mult cu cît, la capitolul restanţe grave – de ordinul celor riscînd să perpetueze criza de sistem prin care trece România – se adaugă şi neadoptarea legii lustraţiei, insuficienta predare de către SRI arhivelor securităţii, neadecvata asumare a controlului asupra lor de către CNSAS şi altele eiusdem farinae.

Există însă şi semnale pozitive altele decît cele furnizate de datele economice? In mod cert, unul din ele e maturitatea demonstrată de electorat. Dacă dăm crezare sondajelor de opinie efectuate la final de an, alegătorii români ştiu exact cum se distribuie corect vina pentru nereuşitele lui 2005. Rămîne de văzut cum se va solda această bună cunoaştere a situaţiei.

  • Data 02.01.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B31J
  • Data 02.01.2006
  • Autoare/Autor Petre Iancu
  • Imprimaţi Imprimaţi pagina
  • Permalink http://p.dw.com/p/B31J