1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Bicameralism vs uniformitate comunistă

Opţiunea pentru bicameralism se sprijină mai mult pe poziţia anti-Băsescu decât pe o viziune politică bine articulată, dar este totuşi de preferat funcţionalismului birocratic promovat de Preşedinte.

Un subiect dificil pentru comisia constituţională este, cu siguranţă, Senatul. Ar fi pentru prima dată după instaurarea comunismului şi după distrugerea vechilor structuri sociale şi regionale când Senatul ar putea fi instituit ca o cameră distinctă, cu atribuţii specifice. Cel puţin în linii generale, atât liberalii cât şi social-democraţii sunt de acord să creeze o cameră a regiunilor, aşa ca în Spania sau ca în Franţa. Cu privire la acest aspect există în societatea românească două perspective distincte, care pretind o descriere mai atentă.

În primul rând, se manifestă o viziune asupra societăţii care îşi are sursele directe în comunism. După distrugerea clasei burgheze şi a ţărănimii înstărite, după culpabilizarea şi îngenuncherea intelectualităţii, societatea românească a devenit mai omogenă şi mai puţin aptă să se revendice de la o tradiţie anumită. O nouă lume, desprinsă în bună măsură de propria istorie, care îşi crease noi diferenţieri pe alte temeiuri decât cele tradiţionale, nu mai înţelegea pur şi simplu sensul unei camere “superioare” a Parlamentului. Dacă la 1866, Senatul era creat pe criterii aristocratice, la 1923 el devine, prin instituirea senatorului de drept, mai cu seamă locul de exprimare al acelor instituţii considerate fundamentale, ca Biserica şi celelalte culte religioase, Academia şi Universităţile. Era deja vădit, că odată cu desfiinţarea censului şi cu reforma agrară, rostul Senatului nu mai era la fel de clar, dar el şi-a păstrat totuşi rolul de cameră “conservatoare”, menită să pondereze inovaţiile democratice, aşa cum era bunăoară chiar comunismul sovietic aflat în plină ebuliţie la frontierele de răsărit ale ţării.

După 1989 toate acestea îşi pierduseră înţelesul. Constituanta din 1990 a dorit să revină la o formă tradiţională pe care puţini dintre membrii săi o mai înţelegeau cu adevărat. Rezultatul a fost un sistem cu două camere identice, care s-au incomodat reciproc. Aşadar preşedintele Băsescu, care a propus desfiinţarea Senatului, manifestă o mentalitate politică născută în condiţiile regimului comunist. El exprimă aceeaşi viziune nivelatoare care a guvernat cei 40 de ani de totalitarism, căutând doar să-i confere o formă mai logică. Căci este de la sine înţeles că un Senat care nu face decât să dubleze Camera Deputaţilor nu îşi justifică existenţa. În campania privind referendumul pe tema parlamentului unicameral, preşedintele şi colaboratorii săi nu au dezbătut subiectul în toată amploarea lui, mărginindu-se să arate că dublarea camerelor nu are sens. Aşa se explică de ce, pentru mulţi oameni nepreveniţi, preşedintele a părut convingător.

În al doilea rând, se manifestă cu tot mai multă putere un curent recuperator, care caută să restituie conştiinţei publice imaginea unei Românii mai bogate în multe privinţe, a unei ţări care a fost sărăcită dramatic de politicile sociale şi etnice ale regimului comunist. Elitele româneşti au fost distruse cu program şi înlocuite de clasele “sănătoase”, evreii şi saşii au fost practic alungaţi, ungurii asediaţi în zonele lor tradiţionale printr-o migraţie internă dirijată de la nivelul cel mai înalt, vechile regiuni istorice au fost retrasate în cadrul unui proces amplu de mistificare istorică.

În anii din urmă însă o parte a vechii intelectualităţi neîngenuncheate şi o nouă generaţie de istorici au iniţiat un curent restituţionist care nu a dobândit încă prestigiul la care are dreptul, dar care a inspirat şi argumentat totuşi o rezistenţă politică la reformele iniţiate de preşedintele Băsescu. Astăzi opţiunea pentru bicameralism se sprijină, totuşi, mai mult pe sentimentele anti-Băsescu decât pe o viziune politică bine articulată, dar chiar şi aşa este de preferat funcţionalismului birocratic promovat de preşedintele în exerciţiu.

Subiectul bicameralismului române dificil câtă vreme USL nu a reuşit până acum să propună o argumentaţie amplă şi bine articulată menită să justifice opţiunea pentru adâncirea autonomiilor regionale. Căci, în esenţă, instituirea unui Senat al regiunilor va provoca - odată cu exerciţiul mai îndelungat al autonomiei administrative şi cu o reprezentare distinctă - o consolidare a specificităţii proprii regiunilor. Dacă tema maghiară nu ar otrăvi viaţa publică cu atâtea neînţelegeri şi dacă politica nu ar fi prin esenţa ei oportunistă, ar fi, probabil, ceva mai uşor. Spaima faţă de autonomia secuiască blochează însă discuţia şi, în cele din urmă, tinde să dea câştig de cauză utopiei ceauşiste care vedea în teritoriul naţional un spaţiu uniform. Dar e bine să repetăm: un spaţiu uniform, unul care aspiră la omogenitatea comunistă, nu are nevoie de bicameralism.