1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

Berlinala unei nimfomane

Despre noul film al lui Lars von Trier s-a vorbit cu multă pasiune, care nu scade deloc în intensitate nici după vizionarea controversatului film al regizorului danez.

Lars von Trier zâmbeşte, mut, curioaselor aparate de filmat. Este o tăcere zgomotoasă, versificată şi exhibată pe o bucată de bumbac. Imprimată pe tricou, titulatura de "persona non grata" este însoţită de silueta unui palmier de aur stilizat ostentativ.

Lars von Trier era, chipurile, în trecere, prezenţa-i datorându-i-se doar unei telegrafice şedinţe foto. Presa şi nu doar ea, îşi aduce cu siguranţă aminte nu doar de producţiile sale, ci şi - sau, mai ales - de declaraţiile neliniştitoare pe care danezul le-a făcut în 2011, cu ocazia festivalului de film de la Cannes.

Vorbele sale cu iz nazist de la acea vreme l-au izbit de stâlpul infamiei într-atât de straşnic, încât s-a ales cu excluderea din festival. Iar presa, la rându-i, cu tăcerea împricinatului.

Lars von Trier a continuat, în schimb, să îşi facă meseria, motiv pentru care, la Berlinală, intră în concurs cu o producţie despre care unii specialişti spun că nici nu prea are concurenţă.

"Nymphomaniac, Volume I, Long Version"

Despre mărturia de 145 de minute a unei nimfomane, se vorbeşte şi se scrie cu patimă de săptămâni bune. Filmul a fost şi continuă să fie descris, nu de către puţină lume, drept pură pornografie.

Odată început, filmul este, însă, altfel decât îţi imaginasei. Câteva sunete difuze, lumină, o curte, mult gri. Ninsoare, picături de apă. Şi apoi, muzică: Rammstein. "Fühle mich, halte mich. Ich verlasse dich nicht.". Simte-mă, ţine-mă, nu te părăsesc.

Şi o mână însângerată. Mâna lui Joe (Charlotte Gainsbourg), o femeie traumatizată nu doar fizic, ci, mai ales, sufleteşte.

Seligman, bărbat blând, o găseşte şi o ia cu el acasă, fără a ignora rugămintea femeii, care nu doreşte să aibă de-a face nici cu poliţia, nici cu medicii. O lasă să se spele, îi face un ceai, îi oferă pijamalele sale. Apoi o întreabă ce s-a întâmplat; şi-o ascultă.

Ezitantă la început, Joe îşi incizează sufletul cu din ce în ce mai mult curaj, descoperindu-l în faţa lui Seligman, care se reflectă ceva mai târziu însuşi "alter ego"-ul lui Lars von Trier.

"Sunt un om rău", spune Joe, cu o voce şi privire, care torpilează în totalitate credibilitatea mărturiei. Seligman pricepe repede ce suflet se ascunde în spatele fragilei Joe, care l-a iubit mai presus de orice pe bunul său tată.

Este sufletul copilei care, încă din vremea grădiniţei, s-a trezit năpădită de o neostoită sete de viaţă, de culoare. În siajul insatisfacţiilor, Joe descoperă ultima resursă: sexul. Sexul rece, calculat, heartless.

Logica povestirii implică de la sine urmărirea cu o anumită regularitate a unor scene de sex. Sex, sex, din nou sex. Corpuri şi iar corpuri, în diverse ipostaze. Dorinţă pură, lipsită de sens şi profunzime. Sex în numele sexului, ca armă împotriva unei lumi în care totul este profund sexualizat.

O poveste, a lui Joe, despre singurătate; poetică, inteligentă, puternică.

După conferinţa de presă, echipa lui Lars von Trier a fost literalmente luată cu asalt. Danezul nu vorbeşte.

Însă vorbeşte de la sine gestul lui Dieter Kosslick, şeful Berlinalei, rara avis, care a ţinut să participe la conferinţa de presă. Prezenţa lui la eveniment este, totuşi, semnul unei clare reverenţe al cărei destinatar este însuşi Lars von Trier.