1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Bejinaru şi băjenia

Mai există, fireşte, şi alte nenorociri în afara cataclismului care s-a abătut asupra haitienilor. Una dintre ele vizează situaţia în care se găseşte justiţia românească.

default

Întuneric în Justiţia românească

Ştiut fiind că teroarea prin care s-a menţinut la putere regimul comunist n-ar fi putut fi exercitată în absenţa demisiei morale a celor ce-au acceptat să-i slujească poliţia politică e greu de imaginat ceva mai abject decât prezenţa în fruntea oamenilor însărcinaţi să facă dreptate a unor foşti delatori.

Evident, jenantul vot în favoarea unei femei care s-a pus cândva în slujba securităţii comuniste nu e singular în istoria societăţilor post-totalitare. Şi Germania a avut mult de furcă şi de luptat cu ea însăşi până ce-a reuşit să-i elimine pe foştii Gestapovişti, SS-işti şi judecători nazişti din funcţiile de conducere pe care le-au ocupat după 1945.

În deceniile postbelice denazificarea nu s-a produs decât punctual, în faza iniţială şi doar la insistenţele forţelor de ocupaţie Apusene.

Corpul judecătoresc german a rămas infestat, iar contaminarea totalitară a justiţiei federale s-a perpetuat până la pensionarea sau rezolvarea pe cale biologică a prezenţei în fruntea tribunalelor, a foştilor călăi însărcinaţi de Hitler să pronunţe, în numele poporului, verdicte cât mai crunte.

În 1968, s-a ieşit în stradă pentru eliminarea lor din viaţa publică. Protestele studenţeşti n-au rămas fără efect.

Dar cazul românesc e totuşi, în bună măsură, original. Nu atât pentru că în Germania, ţară care nu s-a bucurat după război de o suveranitate autentică, n-a existat niciodată un Consiliu Superior al Magistraturii, menit „să garanteze”, ca în România, „independenţa justiţiei”. Ci pentru că foştii nazişti ajunşi, după război, în Germania Apuseană, să fie aleşi în funcţii publice înalte, şi-au primit voturile din partea unui electorat prea puţin edificat în legătură cu trecutul lor pătat.

Odată devoalat acest trecut, indivizii cu pricina s-au văzut siliţi să-şi dea demisia şi n-au mai obţinut niciodată funcţii comparabile.

Picant e, în context, că magistraţii români – 19 la număr – care alcătuiesc acest for şi au propulsat-o pe Bejinaru cu majoritate de voturi la cârma instituţiei lor au făcut-o în deplină cunoştinţă de cauză. Ei ştiau de capitolul sinistru din trecutul celei pe care au uns-o preşedinte.

Ce înseamnă însă prezenţa unei foste informatoare a Securităţii în fruntea magistraturii româneşti? Ea discreditează funciar nu doar CSM şi corpul magistraţilor, ci însuşi actul de justiţie românesc, un act oricum precar în România, după cum reiese din menţinerea faimoasei „clauze de salvgardare” după aderarea ţării la Uniunea Europeană.

Plasarea Floricăi Bejinaru la timona judecătorilor şi magistraţilor întăreşte convingerea multor analişti că oamenii însărcinaţi să facă dreptate în România au constituit un stat în stat. Unul esenţialmente corupt, care sfidează deopotrivă principiile cele mai elementare ale democraţiei şi ale statului de drept.

Imperativ ar fi, desigur, ca această ultimă picătură să provoace o izbăvitoare revărsare a paharului şi să determine guvernul să-şi înceapă misiunea de reformare a statului român prin restructurarea legislaţiei astfel încât să se cureţe de sechele şi bolnava tagmă a magistraţilor.

N-ar fi exclus ca ascensiunea Floricăi Bejinaru să işte între altele şi o nouă băjenie, să-i convingă, în speţă, pe mulţi tineri dezamăgiţi de nedreptatea românească să-şi caute norocul şi o viaţă demnă pe meleaguri străine.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Robert Schwartz