1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Basmul Pacepa

Un amestec indigest de nume de ex-securişti i-a aruncat din nou în perplexitate pe românii care stăruie să consume presă şi care, în setea lor de informaţii, tind să cadă pradă manevrei minţitului de popor la televizor.

În componenţa acestui amalgam dezgustător au intrat nume precum al sordidului Vişinescu, torţionar al Securităţii. Redescoperite tardiv, glorioasele sale fapte de schingiuitor au fost utilizate pe loc, după expulzarea lor din uitare, ca armă. Dar ele, culmea, nu contra lui Iliescu şi a celorlalţi arhitecţi ai impenitenţei securiste s-au îndreptat, ci contra proaspetei independenţe a justiţiei reformate de Monica Macovei şi a primului preşedinte care a condamnat comunismul, scoţând de sub obroc dosarele securităţii. 

Că Băsescu nu se poate aştepta la vreo fărâmă din îngăduinţa de care au avut parte, în România, poliţiştii politici e doar un aspect al chestiunii. Altul, nu mai puţin important, vizează cauzele auto-protectoare ale tenacităţii cu care oligarhia securisto-mafiotă se opune oricărei autentice asumări a trecutului, ori pedepsirii, fie şi simbolice, în justiţie, a crimelor poliţiei politice. Edificator e, în context, tratamentul aplicat vestitului Pacepa.

Că spionul refugiat cândva în SUA continuă să încingă spiritele în România nu e de mirare. Fiindcă lovitura pe care generalul a aplicat-o comunismului refugiindu-se a fost atât de grea, încât a contribuit notabil la demolarea imperiului sovietic. E în firea lucrurilor, ca atare, ca trauma Pacepa să marcheze şi postcomunismul, respectiv să tulbure somnul oligarhilor iviţi la Moscova sau Bucureşti din spuma leninismului şi a internaţionalei kaghebisto-mafiote.

Întru înceţoşarea minţilor celor ce-ar putea recunoaşte legătura fatală dintre vechi şi nou s-a inventat în România între altele basmul Pacepa.

James Woolsey, fost şef al CIA

James Woolsey, fost şef al CIA

Repetat până la saţietate de securiştii rămaşi nelustraţi şi nepedepsiţi de regimurile postcomuniste, mitul „Pacepa kaghebist”, proaspăt şi credibil dezavuat de fostul şef al CIA, James Woolsey, e afin cu alte minciuni menite, de câteva decenii, să salveze pielea securiştilor.

Puse în circulaţie de direcţia ultranaţionalistă a securităţii, cu ajutorul fantasmelor cu pretenţii de istorie ale româno-americanului Larry Watts şi, mai nou, ale unor bloggeri securisto-legionari, aceste scorneli încearcă în disperare să acrediteze idei puţine, dar fixe, toxice şi false. Una pretinde că Ceauşescu, departe de a-şi fi înfometat şi ucis prin frig şi teroare propriul popor, ar fi fost chipurile patriot, întrucât s-ar fi opus Moscovei.

Realitatea este că, admirator intens al altor mari perdanţi ai istoriei, dedaţi şi ei iluziei că ar fi buni români, precum Ion Antonescu, Ceauşescu n-a avut, în pofida vicleniei sale, priceperea de a înţelege mare lucru din istorie. Obsedat să-şi întărească puterea, Pingelică şi-a schingiuit, nu şi-a iubit poporul.

Din fericire, Ceauşescu a dispărut. A supravieţuit în schimb aparatul său represiv, care la ordinele sale încercase să-i recupereze pentru regimul totalitar de extracţie sovietică şi pe legionari, ca şi pe fasciştii de sorginte antonesciană.

După marele seism din 1989, oamenii care au alcătuit acest aparat au încercat, nu fără succes, să-şi apere „sărăcia şi nevoile şi neamul”, în speţă oroarea şi frica de democraţie şi de Occident, poluând din greu memoria crimelor totalitare prin sistematice dezinformări. Spre a se stinge setea de dreptate a victimelor totalitarismului se aplică şi azi varii manipulări, din care una, de căpătâi, continuă să fie abuziva identificare a năpăstuitei Românii cu prigonitorii ei, de pildă cu Ceauşescu şi poliţia lui politică. Din această perspectivă, Pacepa, anticomunistul, nu mai poate fi decât „un trădător”.

Mulţi cred în acest basm din pricina confuziei, savant întreţinute de solidaritatea securistă şi de mentalităţile totalitare. Ele pretind că, aşa cum nu-ţi poţi modifica rasa ori clasa nu s-ar putea admite nici eventualitatea schimbărilor în bine.

Prosperii şi impenitenţii purtători de cuvânt ai torţionarilor, turnătorilor şi asasinilor încearcă să ne convingă că Securitatea n-ar trebui să se căiască, fiindcă n-ar fi sugrumat libertatea românilor şi nu i-ar fi prigonit. Că n-ar exista convertiri la moralitate şi ispăşiri reale, vinovăţia şi trădările fiind veşnice. Că, pe de altă parte, vinovăţiile nu ar fi multe şi individuale, ci doar una, colectivă şi bătută-n cuie, că, dacă securist ai fost (precum Pacepa), securist eşti condamnat pe veci să fii. Şi că, deci, dacă e de salvat ceva, nu prin memorie autentică, prin asumare, justiţie şi democraţie am putea obţine mântuirea, ci prin iluzii. De pildă prin himera potrivit căreia poliţia politică, oricât de criminală, n-ar fi fost, chipurile, rea.