1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate şi cultură

"Barbari ante portas"

Imperativele austerităţii bugetare impun noi soluţii de a economisi banii publici. Aşa a renăscut, argumentată în paginile unei cărţi, o detestată iniţiativă: tăierea sau măcar reducerea subvenţiilor în cultură.

Pe altarul austerităţii bugetare, prima sacrificată a fost şi rămîne cultura. A justifica însă acest sacrificiu invocînd excesiva subvenţionare a culturii şi a instituţiilor sale de către stat este un demers ideologic. A aştepta din partea artiştilor talente manageriale, a-i atribui artei virtuţile unui produs comercial, rapid vandabil, este o reverenţă făcută economismului, o tentativă de a aplica pe epiderma foarte sensibilă şi delicată a gratuităţii actului estetic, crema grasă a mercantilismului.

Este ceea ce recomandă sau sugerează,cu intenţii polemice explicit asumate, o carte colectivă sub titlul Der Kulturinfarkt. Infarctul culturii. Clar enunţate de la bun început sunt şi tezele lucrării elaborate de trei profesori universitari germani, apropiaţi de cercurile politice şi familiarizaţi cu mecanismele şi ticurile aşa zisului management cultural. De pildă ideea că subvenţionată de stat, cultura ar suferi de o carenţă de originalitate şi diversitate dar şi de un adipos surplus de monotonie.

Furtuna iscată de tezele şi argumentele celor patru autori - Dieter Haselbach, Pius Knüsel, Stephan Opitz şi Armin Klein (în imaginea de sus, de la stânga la dreapta) - a izbucnit oarecum avant la lettre. Inaintea lansării oficiale a scrierii în librării, revista DER SPIEGEL a publicat extrase din „autoproclamata polemică” în jurul subvenţiilor în cultură, a politicii culturale, a culturii de stat.

Der Kulturinfarkt. Infarctul culturii

Coperta cărţii

Cultura - pentru elite sau pentru popor?

La întrebări juste, legitime, majoritatea răspunsurilor date de adversarii subvenţiilor de stat în cultură sunt contestabile, discutabile, incoerente. Din 1973, cînd a fost lansată deviza „cultură pentru toţi”, Germania s-ar afla pînă în ziua de azi literalmente „inundată” de instituţii culturale: 6 300 de muzee, 140 de teatre, 8 200 de biblioteci.

Între propunerile „scandaloase” figurează, de pildă, înjumătăţirea numărului de teatre, ceea ce s-ar solda cu disponibilizarea a 19 000 de persoane. În optica autorilor controversatei cărţi, nu ar fi o anomalie, de vreme ce în toate branşele economiei, disponibilizările au devenit un fenomen curent.

Protestele salariaţilor vizaţi la auzul unor astfel de soluţii, în parte deja aplicate, nu-i impresionează pe cei patru terapeuţi care se simt chemaţi să salveze cultura de infarctul la care ar expune-o şi structurile nedemocratice ale instituţiilor şi birocraţia sufocantă de administrare a subvenţiilor.

Legile pieţii şi în cultură?

Produsul cultural sustras legilor pieţii, beneficiază de o autarhie sterilă, exilat fiind în turnul de fildeş accesibil doar elitelor - ceea ce ar fi inadmisibil din perspectiva rentabilităţii. Artiştii şi managerii culturali ar trebui să-şi exercite şi aplice talentul de întreprinzători, să se supună legilor pieţii şi să producă conform cererii. Autorii par a neglija întru totul şi faptul că dornici de cultură sunt doar cei care beneficiază de o bună educaţie, din familie şi din şcoală, învăţămîntul fiind cel menit să stimuleze şi cultive apetitul cultural.

Cei patru corifei ai dez-subvenţionării culturii mai uită că intensitatea cu care se dăruiesc activităţii lor creatoare, le răpeşte artiştilor harul şi răgazul necesar spre a-şi comercializa ei înşişi, profitabil, produsele.

Autorii cărţii se prevalează de un argument cu totul bizar: perfuziile de fonduri alocate de stat ar amorţi nervul inovativ al culturii, slăbindu-i potenţialul de creativitate şi originalitate. Or, tocmai subvenţionarea culturii în Germania postbelică a făcut posibilă, între altele, achiziţionarea de către muzeele germane a operelor unor artişti precum Jackson Pollock ori Mark Rothko, extrem de bine cotaţi pe „piaţa” internaţională de artă.

White and Black on Wine Mark Rothko (1958).

Mark Rothko: Alb şi negru pe fond vişiniu

Fireşte că există suficiente excese, rateuri estetice şi investiţii nerentabile, dar toate acestea la un loc nu justifică pledoaria atît de înverşunată şi totuşi incoerentă în favoarea anulării subvenţiilor în cultură.

"Economismul" şi cultura

Că sub presiunea legilor pieţii, un liceu umanist din Hamburg îşi face reclamă promiţînd absolvenţilor dobîndirea unei vederi largi asupra lumii atît de necesară unui om de afaceri, că tot la Hamburg, unde apăruse iniţiativa renunţării la scrisul cu litere cursive şi introducerea scrierii cu litere de tipar în clasele primare, a mai fost lansată şi ideea renunţării la predarea desenului şi a educaţiei estetice la clasele mici, probează pînă unde poate fi împinsă de-culturalizarea sub presiunea imperativului austerităţii bugetare cu orice preţ.

Dar, cum în tot răul este şi un bine, cartea a declanşat ample şi vehemente luări de poziţie în paginile presei. Titluri de articole precum "Infarct cerebral" (Frankfurter Allgemeine Zeitung), "Diagnostic confuz" (Neue Zürcher Zeitung) sau chiar "Barbari ante portas" (Die Welt) vorbesc de la sine. Articolele nu trec sub tăcere riscurile deloc neglijabile ale subvenţionării excesive a culturii, dar nici pe cele ale unei subvenţionări parcimonioase, cu ochii aţintiţi doar asupra cifrelor şi rentabilităţii economice. Mai puţin luată în dezbatere rămîne calitatea estetică, durabilitatea şi profitul social al produsului cultural.

Lacuna ar putea fi umplută de o altă carte, cea a academicianului francez Jean Clair. Intitulată "Hubris.La fabrique du monstre dans l'art moderne", scrierea acreditează, între altele, impresia că elementul monstruos, grotesc ar fi devenit normă în arta modernă.

Şi dacă într-adevăr aceasta ar fi situaţia, la ce bun subvenţiile?