Bani şi vorbe bune

Turiştii vest-germani care vizitează oraşele din fosta RDG se minunează deseori cât de bine arată casele, asfaltul de pe străzi, în ce stare bună este infrastructura. Nu rareori ei se întreabă ce mai este de reconstruit în estul Germaniei.

La 20 de ani de la reunificarea Germaniei, se văd într-adevăr progrese remarcabile. Totuşi, procesul de reconstrucţie a estului a fost unul de durată. O recunoaşte şi Lothar de Maizière, ales în 1990, în primul vot democratic din fosta RDG, drept ultim premier al acestei ţări.

"Cu toţii credeam atunci că lucrurile vor merge mult mai rapid. Dar cine nu vede astăzi peisajele înfloritoare din est este orb sau rău-intenţionat. Când trec azi prin localităţi precum Görlitz, Quedlinburg şi multe altele îmi creşte inima când văd cum au evoluat aceste oraşe", spune de Maizière.

Cât a costat până acum reunificarea Germaniei poate fi doar estimat. Institutul pentru Studii Economice din Halle susţine că ar fi vorba de 1300 de miliarde de euro cheltuiţi între 1991 şi 2009 pentru refacerea estului. Aceşti bani au fost vărsaţi în mare direct în vistieriile noilor landuri din est. Doar în proiectele de infrastructură de transporturi - construcţia de şosele, autostrăzi şi conducte de apă - fondurile au fost investite direct de autorităţile federale.

Şomajul - factor de cost

Totuşi, nu costurile materiale ale reconstrucţiei estului (investiţiile în infrastructura învechită sau sprijinul financiar al marilor companii) au fost cele care au dus la această escaladare neprevăzută a notei de plată. Principalul factor în acest sens a fost prăbuşirea totală a economiei fostei RDG, care a dus la creşterea masivă a şomajului în est. Două treimi din cele 1300 de miliarde ar fi fost folosite pentru acoperirea costurilor asigurărilor sociale. În continuare, numărul celor fără loc de muncă este mult mai mare în est decât în vest.

Aceste evoluţii nu au fost anticipate la 1 iulie 1990, când s-a realizat uniunea economică, monetară şi socială a celor două Germanii. Puternica marcă germană a fost introdusă atunci şi în est. Cetăţenii est-germani au primit-o cu bucurie, dar efectul ei asupra economiei estice a avut urmări fatale.

Pensiile şi economiile au fost echivalate din mărci estice în mărci vestice, până la un plafon de 6000 de mărci. De asemenea, salariile au început să fie plătite în noile mărci puternice. Companiile estice s-au trezit brusc într-o concurenţă disproporţionată cu cele din vest, o competiţie pe care nu aveau cum să o câştige. Şi cetăţenii din est nu au mai dorit să cumpere cu noile salarii produsele din est. Că era vorba de alimente sau produse de lux, de electronice sau automobile, toţi vroiau acum produsele din vest.

"Uniunea monetară, proces fără alternativă"

Experţii avertizaseră că uniunea monetară va ruina economia fostei RDG. Fostul ministru federal de finanţe, Theo Waigel, spune însă că în 1990 nu exista alternativă la această decizie. "Dacă marca nu vine la noi, mergem noi la ea", se spunea atunci în est.

"Am discutat la acea vreme în ministerul de finanţe posibile variante teoretice - planuri graduale de introducere a monedei din vest în est, posibilităţi de optimizare a acestui proces. Nu ne-au folosit la nimic aceste scenarii, nu făceau decât să ridice noi frontiere în Germania reunificată", îşi aminteşte Waigel, care a fost ministru de finanţe în perioada 1989-1998.

În Germania reunificată, forţa economică a rămas împărţită inegal în această perioadă. Întreprinderile vestice şi-au vândut produsele în est, dar au continuat să le fabrice în vest. Crearea de locuri de muncă în industria estului a fost un proces foarte lent. Şi astăzi, forţa economică pe cap de locuitor a estului reprezintă doar 71% din cea a vestului. PIB-ul pe cap de locuitor generat de sectorul privat, adică suma medie a tuturor realizărilor economice, rămâne la doar 66% din ceea ce se face în vest.

Reconstrucţia estului, o "afacere proastă"?

Fostul ministru de finanţe Theo Waigel a trebuit să răspundă în urmă cu câţiva ani şefului unui concern din SUA, care îl întrebase dacă "cumpărarea" estului nu a fost o afacere proastă. "Întrebarea m-a iritat şi i-am spus că, într-adevăr, procesul durează şi costă mai mult decât era prevăzut, dar că 18 milioane de oameni trăiesc acum într-o ţară liberă şi democratică. Dacă peste 10 ani veţi putea şi voi să prezentaţi un bilanţ similar în Irak, atunci poate ai dreptul să îmi pui din nou această întrebare", povesteşte Waigel. "Astăzi, respectivul om de afaceri american evită subiectul şi admite că nu va mai pune vreodată acea întrebare", mai adaugă Theo Waigel.

Refacerea estului este şi cea mai amplă operaţiune de solidaritate umană întreprinsă vreodată pe teritoriul german, subliniază fostul titular al portofoliului finanţelor. O solidaritate care nu se va încheia prea curând. Ca şi mai înainte, niciun land din fosta RDG nu este încă capabil să se finanţeze integral din propriile forţe. Pactul de solidaritate între vest şi est va funcţiona după planurile guvernului de la Berlin până în 2019. Aceasta înseamnă că şi în anii următori sume mari de bani vor fi transferate din vest în est.

Ce se va întâmpla după renunţarea la acest pact de solidaritate, rămâne de văzut. Probabil că i se va găsi alt nume, iar finanţarea landurilor din est va continua prin aşa-numitul instrument de echilibrare a finanţelor regiunilor germane. Acesta prevede ca landurile mai bogate ale Germaniei să le ajute pe cele mai sărace. Fenomenul se întâmplă deja în vest.

Autori: Sabine Kinkartz/Ovidiu Suciu
Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu