1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Bac-ul de istorie şi autolimitarea provincială

Un tânăr care obţine nota 10 la un bacalaureat umanist în România este un tânăr inteligent, cu multe cunoştinţe solide, dar care nu are ce face cu ele dincolo de frontierele propriei arii culturale.

Reforma educaţiei a ocolit în ultimii ani subiectele cele mai importante. S-a vorbit enorm despre câte mandate ar trebui să aibă rectorii, cui să revină patrimoniul unei universităţi particulare, câte clase să aibă liceul, dar nu s-a discutat deloc despre conţinuturi.

Ce ar trebui să ştie, de exemplu, un absolvent al secţiilor umaniste? Acesta este capitolul cel mai controversat şi de care nu s-a atins nimeni din inerţie, lipsă de curaj sau de viziune. De exemplu, o probă obligatorie pentru profilul umanist este istoria. Nimic de spus la prima vedere. Istoria este una din disciplinele esenţiale pentru cultura unui om, dar întrebarea este dacă ne mai putem permite să limităm aria cunoaşterii la istoria naţiunilor.

Un tânăr care obţine pe drept nota 10 la un bacalaureat umanist în România este un tânăr inteligent, cu multe cunoştinţe solide, dar care nu are ce face cu ele dincolo de frontierele propriei arii culturale. A limita sfera competenţelor la istoria naţională este o formă de sinucidere culturală. Admitem că s-au făcut în ultimii 20 de ani progrese mari în abordarea istoriei româneşti, că au fost abandonate nu doar poncifele istoriografiei comuniste, dar, într-o oarecare măsură, şi perspectiva comod mitizantă şi că spiritul critic şi-a făcut loc în predarea istoriei. Multe lucruri s-au schimbat în bine. Dar întrebare este dacă bacalaureatul se poate limita la istoria naţională, mai ales când istoria românilor nu face obiectul curiozităţii lumii întregi şi rămâne, în marile centre culturale ale lumii, o arie de preocupări marginale.

A abandona studiul asiduu al istoriei naţionale ar fi o eroare, dar a limita cea mai înaltă competenţă care încununează studiile liceale la istoria naţională înseamnă a-i condamna pe tinerii intelectuali români la izolare. Francezii, britanicii sau germanii au norocul că propria istorie naţională a fost cândva în centrul lumii, dar ei înşişi, dacă s-ar limita la o zonă restrânsă de cunoaştere, s-ar condamna singuri la provincialism.

Este foarte adevărat că, încă din gimnaziu, şcoala românească conţine multe cursuri de istorie universală, ceea ce este foarte bine. Dar dacă există o bună tradiţie a predării istioriei lumii, ar trebui să se facă pasul logic următor şi istoria universală să devină disciplină obligatorie la profilul umanist. Nu doar istoria românilor, ci istoria lumii, care ar putea conţine un subiect sau două distincte de istorie românească.

Există astăzi în Bucureşti un liceu cu profil sportiv care poartă numele lui Mircea Eliade. E cel puţin ciudat că omul cu cea mai mare ambiţie a cuprinderii universale din cultura română este onorat în felul acesta. Sportiv, într-un anume sens, era şi Mircea Eliade, care cultiva exerciţiul şi disciplina riguroasă întocmai ca marii atleţi, dar dacă românii doresc să-l omagieze cu adevărat ar trebui să vadă că ceea ce îl caracterizează mai întâi este oroarea de închidere provincială. Or, cultul lui Mircea Eliade în România postcomunistă riscă să rămână steril dacă, printre altele, bacalaureatul umanist se va limita la o sferă restrânsă de preocupări naţionale.

E vorba însă şi de o chestiune de politică naţională. Şcoala publică guvernată de stat ar trebui să-şi propună ca tinerii ieşiţi de pe băncile sale să fie mai mult decât nişte arhivişti ai patrimoniului local şi să intre cu îndrăzneală în marea competiţie globală.