1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Babu, Securitatea şi crimele ceauşiste

În aceste zile se comemorează trei decenii de la asasinarea lui Babu Ursu de către poliţia politică a regimului Ceauşescu. Babu nu e singura lui victimă. A le uita echivalează cu a ne compromite viitorul.

Crima s-a comis în complicitate cu miliţieni şi cu delincvenţi de drept comun deţinuţi în 1985. Cei din urmă l-au omorât pe Gheorghe (Babu) Ursu în bătaie, după ce, la ordinul Securităţii lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu, l-au maltratat groaznic.

Totuşi, tartorii Securităţii au scăpat, în mod inexplicabil, de orice implicare, de orice judecată şi condamnare pentru abominabila crimă căreia i-a căzut victimă poetul disident. Babu fusese arestat, întemniţat şi maltratat sălbatic după un denunţ, fiind ucis de regimul de la Bucureşti pentru posesia unui jurnal intim în care-şi exprima opoziţia faţă de tirania comunistă şi, nu în ultimul rând, faţă de hidoasa ei variantă, materializată în dictatura ceauşistă.

Nici de generalul Iulian Vlad, nici de alţi securişti, poliţişti politici, făptaşi morali sau mari schingiuitori şi ucigaşi ai epocii Ceauşescu, nu s-a atins nimeni nici cu o floare. Pe scurt, în mod cu totul ruşinos, deşi au trecut 30 de ani, justiţia României, n-a reuşit încă să facă dreptate în acest caz prin pedepsirea tuturor celor vinovaţi.

Datorăm perseverenţei fiului lui Babu, Andrei Ursu, şi fundaţiei Gheorghe Ursu, pe care a înfiinţat-o, că acest dosar n-a putut fi clasat definitiv aşa cum ar fi vrut autorităţile postcomuniste, care au făcut tot ce le-a stat în puteri spre a-i face scăpaţi pe torţionari şi asasini.

Lui Andrei Ursu şi grevei foamei pe care s-a văzut nevoit s-o facă li se datorează că s-au realizat totuşi, în ultima vreme, oarece progrese, fie ele şi insuficiente. Potrivit lui Andrei Ursu, "suntem foarte aproape ca principalul torţionar al tatălului meu, fostul maior de Securitate, Pârvulescu Marin, să fie trimis în Justiţie. Dosarul a avut o odisee de 25 de ani în care au fost condamnaţi între timp nişte unelte ale Securităţii, deţinuţi de drept comun, apoi nişte ofiţeri de Miliţie, care au făcut jocul Securităţii - au fost vinovaţi bineînţeles, dar", precizează fiul disidentului, "nu au fost ei principalii vinovaţi".

Sper că optimismul lui Andrei Ursu e justificat. Ar fi tragic să nu fie. Iată, mai jos, ce scriam în 2002 pe această temă, articulând regrete pe care le-am exprimat şi anterior şi ulterior, an de an, de la microfonul Deutsche Welle, ori în publicaţiile la care am avut acces. Ele vor supravieţui cât voi respira, dacă nu se va face dreptate.

"IN MEMORIAM BABU URSU
Vine toamna asa ca acopera-mi inima cu ceva. Vorbele lui Nichita sunt si pentru mine în mai multe sensuri cuvinte potrivite. Fiindca se apropie odata în plus comemorarea uciderii bestiale a celui care vorbea mai frumos decît oricine despre concertele de Bach, despre un spectacol de teatru, despre cetateanul Kane si crucisatorul Potemkin. Lui Babu Ursu i s-a luat viata în octombrie 1985 în beciurile securitatii ceausiste. L-am condus pe ultimul drum, rugîndu-ma sa vina si ziua dreptatii, în care aproape ca nu mai speram. Ziua dreptatii a parut sa devina posibila, la 22 decembrie 89. Dar criminalii care l-au asasinat continua sa se afle si azi, bine mersi, în libertate. Desi cunoscuti, sinistri ciraci ai ceuasestilor, tortionari, politisti politici, si derbedeii de duzina ucigasi pusi sa-l schinguie si sa-l omoare pe marele poet, meloman, cinefil, om de cultura, pe inginerul Gheorghe Ursu, pe constructorul în cel mai strict si cel mai larg sens al cuvîntului care a fost Babu, continua sa fie protejati de mafia secuisto-nomenclaturisto-afacerista aparuta pe ruinile sistemului comunist. Vechea mafie formata din crema înveninanta a fostei Securitati si a fostului PCR, blocheaza de peste un deceniu dreptatea, în ciuda eforturilor supraomenesti ale unei mîini de oameni, în frunte cu Andrei Ursu, de a determina justitia româneasca sa-si faca în fine datoria. S-a vorbit mult, în deceniul trecut despre necesitatea unui proces al comunismului. Necesitatea n-a disparut. Si trecerea timpului n-o va determina sa dispara nici în România, data fiind magnitudinea crimelor comise de regimurile totalitare de la Bucuresti între 1945 si 1989. Ca un proces judiciar de felul celui de la Nuernberg nu s-a facut din diverse motive politice, e una. Cu totul alta, ca totalitarismul de tip national-comunist n-a devenit înca, obiectul unei tematizari deopotriva serioase, sistematice si integrale în cinemaul românesc. Eforturile lui Lucian Pintilie, în acest sens sunt incontestabil, un debut de bun augur. Dar marele film românesc despre dictatura comunista carpato-danubiana înca lipseste. Si daca lipseste, e nevoie macar de un film despre Babu, un film mare, facut de prietenii sai cineasti, care n-au stiut s-au n-au putut sa-l apere de setea de sînge a dictaturii comuniste. Asteptam acest film în continuare".

Până aici textul meu din anul 2002, transmis la Deutsche Welle. Evident este, concomitent, că Babu nu e singura victimă a regimului ceauşist şi a aparatului lui represiv. Din care făceau parte nu doar poliţişti politici şi miliţieni, ci şi trupele de grăniceri. Ai căror militari au ucis ori torturat nenumăraţi tineri căutând, de pildă să treacă ”ilegal” frontiera. De ce n-au fost judecaţi şi condamnaţi asasinii? De ce mişcările protestatare româneşti nu revendică traducerea lor în justiţie?

A uita aceste victime ale sistemului totalitar pentru că nu au avut norocul să aibă fii tenaci şi curajoşi precum Andrei, ori a nu-i pedepsi pe torţionarii şi ucigaşii lor e o crimă împotriva memoriei românilor. Ea echivalează cu şansa dată celui mai sângeros şi odios trecut de a se repeta şi deci cu riscul major de a ne compromite viitorul democratic în libertate şi stat de drept.

Le-ar sta extrem de bine intelectualilor publici, tuturor celor consideraţi instanţe morale, ca şi tinerilor care ies în stradă, în România, spre a protesta împotriva corupţiei şi abuzurilor oficialităţilor, să includă sistematic, între revendicările lor, şi dreptatea ce li se cuvine celor căzuţi victimă ceauşismului în generaţiile trecute.

Abia când se va face dreptate acestor oameni, când asasinii lor vor fi pedepsiţi fie şi doar simbolic, sacrificiul celor jertfiţi în atrocităţile totalitare ale regimului comunist nu va fi fost inutil. Abia atunci democraţia liberală şi statul de drept vor înceta să fie în România un castel de nisip dintr-un vis frumos de copil.