1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Societate

Bătrînii, o categorie clasificată

De ce se scriu atît de puţine cărţi despre bătrîni şi despre bătrîneţe? Iată o întrebare la care merită să ne gîndim.

default

M-am uitat pe mai multe forumuri de discuţii pe Internet, în care combatanţii dezbat în tonuri diferite, de la omenie pînă la cinism, problema bătrînilor, de fapt problema părinţilor lor. Ce facem cu ei?

Îi ţinem aproape de noi, altfel spus, împărţim casa cu ei? Nu e o soluţie bună, pentru că sînt pisălogi, au tabieturile lor, ne dau întruna sfaturi cum să ne organizăm viaţa, se arată pe ei ca modele şi asta desigur că ne supără cel mai tare.

O soluţie ar fi să le cumpărăm un apartament sau măcar o garsonieră, să se gospodărească singuri, cît sînt încă pe picioarele lor. Sigur că trebuie să le mai dăm cîte un telefon, să mai mergem pe la ei "în vizită" ori să îi mai luăm pe la noi pe-acasă la sfîrşit de săptămînă.

Internarea într-un azil nu e deloc ultima soluţie, dacă e să ne luăm după frecvenţa forumiştilor care o adoptă. Acolo, aflăm din discuţiile aprinse de pe Internet, bătrînii "socializează", au mesele asigurate, pot să-şi vadă de hobby-urile lor, au asistenţă medicală asigurată etc.

Un internaut cinic scrie cam aşa: "Nu sînt de acord cu petardele lacrimogene că trebuie să te sacrifici pentru părinţi, pentru că şi ei au făcut sacrificii pentru tine. La urma urmei, cînd părinţii ne-au conceput, nu ne-au întrebat dacă avem chef să trecem prin mizeria asta de viaţă. Şi apoi, nu degeaba legea pedepseşte doar părintele care nu îşi îngrijeşte copilul, dar nu are nimic cu copilul ajuns matur care uită că mai are părinţi."

Nu cred că discuţiile acestea de pe Internet sînt reprezentative pentru felul în care ne raportăm noi faţă de părinţi, în special, şi faţă de bătrîni, în general. Ele arată însă, măcar în parte, că bătrînii reprezintă pentru noi o categorie clasificată. De la ei nu mai aşteptăm nimic, ci trebuie doar să le dăm.

Eu cred că problema de fond este că noi nu îi cunoaştem pe bătrîni. Nu ştim cîtă prospeţime sufletească am putea afla de la ei, cîtă putere în faţa greutăţilor vieţii şi mai ales cîte răspunsuri ne-ar putea da.

Vîrsta aceasta a înţelepciunii este la ei şi un teritoriu generos al inocenţei. De aceea copiii se apropie cu atîta uşurinţă de bătrîni: pentru că îi văd. De aceea, în foarte multe cazuri, modelul copilului nu este tatăl, cu care are o relaţie tensionată, ci bunicul.

Ne revoltăm pentru pensiile mici ale pensionarilor, pentru lipsa lor de medicamente, pentru facturile mari la întreţinere, dar uităm de sufletele lor dornice să dăruiască, de viaţa din ei ca o carte rămasă închisă.

Revin la întrebarea de la începutul acestui comentariu: de ce se scriu atît de puţine cărţi despre bătrîni şi despre bătrîneţe? Nu am un alt răspuns decît pe acela că îi considerăm pe bătrîni o categorie clasificată. O categorie care nu are cu ce să ne mai "inspire".

Părerea mea este însă că sîntem incapabili să ne apropiem de ei, de viul din ei şi de limbajul lor interior. Aşa ni se întîmplă şi în cazul copiilor.

Problema este aşadar a noastră, altfel spus, noi avem o problemă cu noi. Şi e o problemă dintre cele mai grave.

Autor: George Arun
Redactor: Ovidiu Suciu