1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

GLOBAL

Bătălia statuilor

A fost vandalizată peste ocean o statuie a lui Columb. Ar fi fost un simbol al genocidului şi exploatării. Acţiunea e şocantă. Dar deloc izolată. Cum să ne raportăm la asemenea fapte? Dar la istoria noastră recentă?

Cazul agresiunii asupra sculpturii înfăţişându-l pe navigatorul care a descoperit America crezând că ar fi India are de ce ne pune pe gânduri spre a ne întreba cum să abordăm chestiunea demolărilor de statui "incorecte politic"? Dar istoria noastră recentă?  

E adevărat că bătălia monumentelor, expresie a conflictului dintre naraţiuni istorico-ideologice, morale sau religioase funciar diferite, e o luptă de când lumea. O documentează Sfintele Scripturi şi naraţiunea lor monoteistă, evocând în repetate rânduri necesitatea dărâmării idolilor şi altarelor lor.

Acum exact un deceniu, în preajma zilei de 23 august, data pactului Hitler-Stalin şi a asaltului asupra Stalingradului, îi înfuria pe ruşi, la culme, (devenind prilej de isterie savant dozată şi dirijată politic) decizia estonilor de a muta la periferie o sculptură de bronz. Una, onorându-l pe soldatul sovietic, "eliberator eroic", în opinia unora. "Ocupant mârşav", după părerea celorlalţi. 

Peste ocean, atacul recent cu barosul asupra monumentului imortalizându-l pe Columb survine după manifestaţiile antisemite, o crimă nazistă, şi violenţele extremei drepte şi stângi, generate, la Charlottesville, de o hotărâre iconofobă şi iconoclastă a primăriei. Aceea de a dărâma statuia generalului sudist Robert E. Lee. 

În principiu nutresc oarece simpatie pentru iconoclaşti. Dacă, invocând porunca biblică solicitându-ne să nu ne facem chip cioplit, se opun reificării lui D-zeu. Sau a omului. Ori dacă revendică pe drept rectificarea unei politici culturale strâmbe, liberticide şi pernicioase pentru viitor. Una transformând, de pildă, asasini în masă ori pe complicii lor în repere morale şi culturale pentru uzul copiilor, trimişi la şcoli care poartă, vai, numele unor criminali de război sau împotriva umanităţii.

Şcolile botezate astfel, să spunem, în baza martiriului în închisori comuniste a unor fascişti care au reinterpretat ei înşişi, strâmb, trecutul, se prefac, prin acest demers, în instituţii de legitimare a celuilalt totalitarism, nu mai puţin abject decât primul. Ceea ce nu înseamnă că aş favoriza cenzurarea unor scrieri.

Dar bătălia statuilor americane pare să poarte alt hram. Fiindcă e vorba să se pună la pământ monumente câtuşi de puţin recente, ci din vechime, dedicate unor personalităţi a căror biografie, oricât de controversată, n-a slujit vreunui totalitarism, ci aşează o bornă crucială într-o istorie a cărei necunoaştere e reţeta ivirii de noi tiranii.

Văzută aşa, dărâmarea de statui e de natură să amintească tulburător de Orwell şi de "Ministerul Adevărului” din "1984”. Unde se opera în "newspeak”, (un limbaj oficial nu mai puţin sinistru decât pretenţia contemporană de cenzurare a oricărei incorectitudini politice) spre a se schimba cotidianul de ieri. La modificările zilnice ale ziarului se proceda pentru ca „partidul”, în speţă puterea totalitară a „marelui frate", să-şi poată justifica arbitrariul orientării de moment.

Într-un univers sufocat de lipsa libertăţii i se refuză individului stabilitatea conferită de identitate culturală, de memorie şi istorie. Ele devin subversive în raport cu puterea absolută a tiranului de a schimba şi justifica după bunul său plac, în funcţie de un trecut inventat, prezentul liberticid.

Statuile nu sunt, în acest sens, chipuri cioplite ci borne ale unei deveniri istorice şi culturale conferind memorie şi identitate culturală. Războiul purtat împotriva lor, aplicându-li-se post-factum grile morale absurde în epoca lor, atacă şi comunităţi întregi şi pe inşii care le compun. Fie şi deturnat de extremişti şi transformat într-un simbol nedemn, Robert E. Lee e reprezentativ pentru istoria războiului civil şi deci pentru istoria întregii Americi.

E, implicit, un exponent al devenirii lumii libere. A-i demola statuia e un mod de a revendica suprimarea, loalaltă cu istoria, a înţelegerii juste a instituţiilor, societăţii şi valorilor lumii libere întemeiate pe ea. La limită, e un apel la anihilarea acestei lumi. 

Or, dacă tot suntem la vandalizat statui, de ce să nu distrugem, ca talibanii, monumentalele reprezentări afgane ale lui Buddha de la Bamiyan? De ce oare să nu aruncăm în aer piramidele? De ce să nu ardem şi Biblia şi Coranul pentru că admit sclavagia? Sau conţin apologii ale violenţei?

Contează, în acest context, între altele, şi timpul scurs de la ivirea pe lume a unui reper cultural. Nu sunt totuna o statuie veche sau o carte antică, pe de o parte, şi încercări contemporane de edulcorare a istoriei naţionale prin transformarea unor figuri contradictorii în eroi naţionali, pe de alta.

Unde e graniţa? Mi se pare a fi la limitele istoriei contemporane, definite, clasic, ca situate la debutul primului război mondial şi-al revoluţiei boşevice. 

Că povestea nu e academică defel, ci de o ardentă urgenţă morală şi politică, de vreme ce vizează şi conştiinţe de sine şi democraţia şi pacea, de pildă în Orientul Mijlociu, se poate lesne demonstra. Eforturile susţinute ale majorităţii arabe şi islamice de la Naţiunile Unite de a obţine ştergerea onomasticii şi, deci, a rădăcinilor evreieşti în zone sensibile ale Ţării Sfinte, urmăreşte crearea unei realităţi noi, post-adevăr şi anistorice.

Această realitate paralelă e menită să  justifice revendicări teritoriale musulmano-palestiniene. Or, nu poate fi în interesul democraţiei sau păcii să li se refuze evreilor recunoaşterea evidenţei conexiunii proprii cu Muntele Templului israelit, construit cândva de regele Solomon, iar apoi reconstruit de iudei după robia babiloniană.

Căci impunerea unei atari măsuri discriminatorii şi antisemite atacă nu doar legitimitatea prezenţei evreieşti în Ţara Sfântă. Ea reduce, simultan, prestigiul ştiinţei, istoriei şi raţiunii, precum şi apetenţa pentru dialog şi negocieri, sporind propensiunea tuturor spre o perpetuare a conflictului.

Pentru omul religios, rescrierea istoriei e, desigur, şi un atentat la adresa adevărului revelat şi a tradiţiei. Alţii o pot cota ca un atac în contra adevărului obiectiv sau universal şi a şansei unei alcătuiri interioare solide, capabile să confere adâncime şi resurse spre a-l ajuta pe individ şi societatea să reziste oricărei tiranii.

În locul demolărilor iresponsabile ar fi recomandabil să se pună la lucru experienţa istorică, spre a se elabora o naraţiune realmente morală, jalonată de valori comune, care să deschidă drumul dreptăţii şi păcii. E o cale pe care nu se poate păşi decât prin întărirea drepturilor omului, futile dacă, din ură de sine şi de civilizaţie, omul se prăbuşeşte în abulie. Ori dacă se năruie în vid identitar şi amnezie culturală.